Res Publica – despre treburile publice şi conducerea lor
Labor omnia vincit improbus
Munca perseverentă invinge orice
Virgiliu
a.Administraţia statului.
Vom vorbi stimate cititor în cele ce urmează despre facerea treburilor publice, cum s-a ridicat târgul nostru din rândul satelor din jur şi a devenit un centru administrativ ce încă mai domină zona, fiind un veritabil pol de atracţie pentru cei din prejma sa.
Împărţirea administrativă a Moldovei în jurul anului 1798 – când este atestat târgul nostru era astfel: existau două entităţi denumite Ţara de Sus şi Ţara de Jos, peste care domnitorul însărcinase la conducere doi vornici, adică mari boieri din Sfatul Ţării cărora le dăduse funcţii administrative, judecătoreşti şi militare ca să administreze ţara. La rândul lor acestea erau împărţite în ţinuturi – cum e cazul Moldovei sau în judeţe – cum e cazul Ţării Româneşti. Acestea erau conduse, în Moldova, de staroşti sau de pârcălabi- care aveau la rândul lor funcţii similare cu cele ale vornicilor, dar numai peste ţinuturile lor.
Pentru o administrare mai bună a ţării fiecare ţinut a fost împărţit în ocoale – diviziuni teritoriale mai mici, conduse de un zapciu însărcinat mai întâi cu stângerea birurilor şi cu supravegherea ordinii şi aplicarea poruncilor domneşti, căruia i s-au dat şi mici atribuţii militare, poliţieneşti, judecătoreşti şi administrative de-a lungul timpului.
Zapcii de ocoale erau numiţi probabil de statostele ţinutului din rândul micilor boieri tineri, cu oarecare situaţie materială. Ei aveau în subordine o suită de slujitori, care îl ajutau în îndeplinirea atribuţiilor sale şi care, la început, nu erau plătiţi de stat, adică e domnie, ci din banii zapciilor. Aşadar aceştia trebuiau să fie înstăriţi pentru a putea suporta cheltuielile necesare întreţinerii cailor, armelor, dar mai ales a oamenilor din subordine, care trebuiau să cunoască meşteşugul armelor atât de necesar. Aceşti zapcii în mod sigur erau de prin partea locului, adică din ocolul respectiv, pentru că era necesar să cunoască satele, oamenii, căile de comunicaţie, problemele cu care se confrunta zona, resursele materiale şi umane. Cunoscând toate acestea puteau să administreze mai uşor arealul teritorial care le era dat în grijă.
Desigur că la început reşedinţa instituţiei zapciului era casa personală a acestuia. Nu exista o clădire special amenajată pentru el. Aici el avea slujitorii, grajdurile. Trebuia să fie un om cu oarecare ştiinţă de carte pentru a putea încasa corect birurile, trebuia să ştie pravilele adică legile ţării şi ale pământului, trebuia să fie cunoscător al scrisului pentru a putea redacta acte.
Aşadar dacă zapciul se schimba din funcţie, şi centru administrativ al puterii se muta în alt sat, la casa celui nou numit.
La 1774 ţinutul Putnei era împărţit în următoarele ocoale:
1.Ocolul Polocinului - care cuprindea satele Homocea, Ungurenii, Şăndreşti, Cornii de Sus şi de Jos, Floreştii, Giurginii, Liuzii lui Coceală, Scărişoara, Gălişăştii, Gura Răcătăului, Zlătarii şi Vivorenii, Năneştii, Petreştii şi Bîţcani – marea majoritate a satelor fiind astăzi în judeţul Bacău;
2.Ocolul Răcăciunului – care cuprindea satele Conţeştii, Sascutul şi Valea Sacă, Pânceşti, Cucova, Orbenii, Scurta, Liuzii căpitanului Vasile Stavăr, Parava şi Teiuş, Drăguşeni, Găiştenii şi Răcăciune;
3. Ocolul Luncii – care cuprindea satele Mărăşeştii, Pădurenii, Călimăneştii, Domneştii, Păuneştii, Rugineştii, Angheleştii şi mocanii de la Dumeşti şi băjenarii de la Buda, Copăceştii, Bâlca, Popeştii şi liuzii de la schitul Prale, Urecheştii-Mocani şi Cornăţel, Urecheştii-Ţăranii şi Ploscuţenii;
4. Ocolul Zăbrăuţului – care cuprindea satele Crucea de Jos şi Satul Nou, Crucea de Sus, Străoanii de Jos, Străoanii de Sus, Muncelul, Fitioneştii, Diocheţii, Spărieţii şi Moviliţa;
5.Ocolul Şuşiţii – care cuprindea satele Tăbuceştii, Răcoasa, Câmpurile, Soveja şi Vizantia;
6. Ocolul Vrancii – care cuprindea satele Năruja, Poiana, Spineştii, Păuleştii, Nerejul, Coza, Tulnicii, Negrileştii, Bârsăştii, Găurile, Valea Sării, Colacul, Căliman şi Voloşcani;
7.Ocolul Gârlelor – care cuprindea satele Căpoteştii, Purceleştii, Băloteştii, Găgeştii, Vităneştii de sub Măgură, Cucuieţii de sub Măgură, Ireştii de sub Măgură, Ireştii de Sus, Şărbeştii, Cucuieţii de Sus, Clipiceştii, Vităneştii de Sus, Codrul Sârbilor, Ţifeştii, Oleşeştii, Bătineştii, Slobozia de la Morile Precistii, şi Făurei;
8.Ocolul Milcovului de Sus – care cuprindea satele Floreştii de Sus şi Boteştii, Păţăştii, Vineşăştii, Grozăştii, Odobeştii, Pădurenii, Căpătan, Miera, Şindrilarii de Jos, Şindrilarii de Sus;
9.Ocolul Milcovului de Jos – care cuprindea satele Vadul Turcului, Mândreştii Vechi, Slobozia Nouă de la Mândreşti, Jorăştii, Zătonul, Răduleşti şi Târgul Focşani.
Aşa cum bine se observă, partea sudică a judeţului Vrancea de astăzi nu ţinea de Putna, ci de judeţul Slam Râmnic din Ţara Românească. Acesta avea capitala la Focşani-Munteni, căci şi Focşanii au fost despărţiţi până la 1862. De asemenea, o parte dintre localităţi erau în Ţinutul Tecuciului. Localităţile din Vrancea de astăzi care aparţineau altor judeţe sau ţinuturi la 1774 sunt: Adjudul, Bilieşti, Suraia, Vulturu, Măicăneşti, Slobozia Ciorăşti, Ciorăşti, Tătătanu, Slobozia Bradului, Coteşti, Dumbrăveni, Gura Caliţei, Dumitreşti, Tâmboieşti, Urecheşti, Popeşti, Băleşti, Poiana Cristei, Bordeşti, Chiojdeni, Jitia, Vintileasca, Sihlea, Obrejiţa, Gologanu, Milcovul, Răstoaca, Năneşti.
La 1803 se modifică în parte arealul teritorial al ţinutului. Dispare definitiv Ocolul Polocinului din subdiviziunile Putnei. Situaţia se prezenta în felul următor:
1.Ocolul Răcăciuni – Şişcanii, Boşcanii, Conţăştii, Sascutul, Bereştii, Cucova, Valea Sacă, Scurta, Orbenii, Parava, Drăguşenii, Pănceştii, Agiudul vechiu, Haimanalele ot Agiudul nou, jidovii ot Agiudul nou, Lunca Mândrişcăi;
2.Ocolul Luncii: - Pădurenii, Călimăneştii, Domneşti, Ungurenii ot tam, Băjenarii ot tam, Borcioae, Angheleştii, Sloboziea Boul, Rugineştii, Păuneştii, Uricheştii, Cornăţălul, Bâlca, Popenii, Copăceştii;
3.Ocolul Zăbrăuţului: - Satul Nou, Crucea de jos, Străoanii de jos, Ursoiul, Crucea de sus, Gura Răpezii, Moviliţa, Fitioneştii, Străoanii de sus, Spărieţii, Deocheţii, Muncelul, Streinii ot Panciu;
4.Ocolul Şuşiţii: - Câmpurile, Răcoasa, Soveja, Vizantie răzăşască, Ungurenii ot tam;
5.Ocolul Vrancii: - Voloşcanii, Călimanu, Colacul, Valea Sării, Poiana-Budeştii, Năruja, Nistoreştii, Spineştii, Păuleştii, Negrileştii, Bărsăştii, Găurile, Vidra, Tulnicii, Nerejul;
6.Ocolul Gârlilor: - Slobozia Precistii, Făurei, Bizigheşti, Igeştii, Slobozia lui Pătrăşcan, Bătineştii, Bejănarii ot Bătineşti, Ivănceştii, Purceleştii, Găgeştii, Bejănarii ot Oleşăşti, Oleşăştii, Ţifeştii, Codru Sârbilor, Vităneştii de sus, Clipiceştii, Bejănarii ot Morile Cozmei, Cucuieţii de sus, Şărbeştii, Băloteştii, Ireştii de sus, Cucueţii de supt Măgură, Ireştii de supt Măgură, Vităneştii de supt Măgură;
7.Ocolul Milcovului de sus: - Slobozia Orbenii, Gugeştii, Floreştii, Boteştii, Slobozia lui Vidraşcu, Pânticeştii, Grozăştii, Odobeştii, Călimăneştii, Pădurenii, Căpătanu, Şindrilarii de sus, Şindrilarii de jos, Păţăşti, Miera, Floreştii de sus, Vinăşăştii;
8.Ocolul Milcovului de jos: - Bahnele, Budeştii, Măndreştii, Jorăştii, Ciuşle, Dobroteştii, Vadu Turcului, Parai-Panu, Morile Cozmii, Pomii Străzăscului, Mărăşeştii, Mirceştii;
9.Ocolul Ghilieştilor: - Răstoaca, Ghilăeştii, Sasul, Dimaciul, Suraea, Călienii, Năneştii, Belciugul, Costienii, Malurile, Vulturul, Slobozia lui Ciucă, Nămoloasa, Băjenarii ot Morile lui Conachi, Slobozia Clucerului, Blehanii;
La 1816, când s-a întocmit Condica Visteriei Moldovei, ţinutul Putna era împărţit astfel:
1. Ocolul Răcăciunii – Boşcanii, Şişcanii, Conţăştii, Pânceştii, Sascutul, Bereştii, Cucova, Valea Sacă, Scurta, Drăguşanii, Borcioaia, Urecheştii de Jos, Uricheştii de Sus, Parava, Agiudu Vechi, Agiudu Nou, Ungurenii de la Mândrişca şi Orbenii;
2. Ocolul Luncii – Pădurenii, Călimăneştii, Domneştii, Anghileştii, Slobozia Bou, Rugineştii, Păuneştii, Bîlca, Cornăţălu, Lunca Dochiei, Cotofăneştii şi Copăceştii;
3. Ocolul Zăbrăuţu – Satul Nou, Ursoiu, Gura Răpizii, Fitioneştii, Ciolăneştii, Mănăstioara, Moviliţa, Străoanii de Sus, Străoanii de Jos, Spărieţii, Diocheţii, Muncelu, târgu Panciului, Cruce de Jos, Crucea de Sus;
4. Ocolul Şuşiţăi – Cîmpurile, Răcoasa, Soveja, Vizantia, Varniţa;
5. Ocolul Vrancii – Voloşcanii, Călimanu, Colacul, Valea Sării, Săcătura Părosu, Poiana, Năruja, Nistoreştii, Păuleştii, Negrileştii, Bîrsăştii, Găurile, Vidra, Tichiriş, Săcătura Văsîiul, Năruja şi Paltinul, Podurile, Purceii, Spineştii, Herăstrău, Cozîia;
6. Ocolul Gîrlilor – Slobozia Precistii, Făureii, Bizigheştii, Igeştii, Bătineştii, Morile Cozmii, Ivănceştii, Găgeştii, Oleşăştii Vechi, Căpoteştii, Ţifeştii, Codru Sârbilor, Vitioneştii, Clipiceştii, Cucuieţii de Sus, Şărbeştii, Băloteştii, Ireştii de Sus, Cucuieţii de supt Măgură, Ireştii de supt Măgură, Vităneştii de supt Măgură, Slobozia lui Pătrăşcan, Purceleştii;
7. Ocolul Milcovu de Sus – Boteştii, Gugeştii, Orbenii, Floreştii, Slobozia lui Vidraşcu, Pînticeştii, Grozăştii, Odobeştii, Căpătanu, Pădurenii, Călimăneştii, Păţăştii, Vinăşeştii, Şindrilarii de Jos, Miera, Şindrilarii de Sus;
8. Ocolul Milcovu de Jos – Ciuşlea, Mărăşăştii, Dobroteştii, Pomii Străjăscului, Morile Cozmii, Vadu Turcului, Răduleştii, Mirceştii, Jorăştii, Mîndreştii, Bahnile;
9. Ocolul Bilieştilor – Răstoaca, Bilieştii, Sasul, Dimaciu, Suroaia, Călienii, Năneştii, Belciugu, Costienii, Vulturul, Slobozia lui Ciucă, Nămoloasa, Morile lui Conachi, Blehanii, Cracul, Malurile, Slobozia Clucerului şi Târgu Focşanii.
Se observă deci că ţinutul „se mută” mai la sud şi apar în componenţa sa o parte din localităţile pe care le ştim şi astăzi.
Această împărţire administrativă durează până la 1835, când au fost stabilite ocoalele: Răcăciuni, Zăbrăuţi, Gîrlele, Vrancea şi Bilieşti, reducându-se la 5 numărul lor. Cele patru ocoale dispărute au fost împărţite între noile diviziuni administrative.
La 1862 , împărţirea administrativ-teritorială a districtului Putna era următoarea:
1. Despărţirea Bilieşti: Dimaciu, Suraia, Dumbrăviţa, Vadu Roşcăi, Călieni, Năneşci, Belciugu, Costieni, Târgu Nămoloasa, Slobozia Cluceru, Nămoloasa, Blehani, Malurile, Vulturu de Jos, Boţârlău, Răstoaca, Mândreşti, Bahnile, Jorăşti, Mirceşti, Răduleşti, Sasul, Bilieşti, Ciuşlea, Pomii Străjăscului, Mărăşeşti, Bisigheşti, Făurei, Slobozia Precistei, Balta Raţei;
2. Despărţirea Vrancea: Bodeşti, Bărsăşti, Căliman, Colacu, Coza, Găurile, Hăulişca, Ireştii de sub Măgură, Negrileşti, Nistoreşti, Năruja, Păuleşti, Purcei, Poiana, Paltinul, Prahuda, Prisaca, Podurile, Rugetul, Săcătura Părosu, Spineşti, Săcătura Văsuieni, Spulberu, Tichirişu, Tulnici, Voloşcani, Vidra, Vetreşti(Herestrău), Valea Serii;
3. Despărţirea Gârlele: Arbori, Gugeşti-Floreşti, Slobozia Pânticeşti, Boteşti, Păţăşti, Vinişeşti-Grozeşti, Pădureni, Jariştea, Ivănceşti,
Căpoteşti, Purceleşti, Boloteşti, Găgeşti, Ţifeşti, Oleşeşti, Bătineşti, Igeşti-Pătrăşcani;
4. Despărţirea Zăbrăuţi: Ghimiceşti, Moviliţa, Diocheţi, Sperieţi, Păuneşti, Boul, Varniţa, Răpidea, Satu Nou, Crucea de Gios, Ursoiu, Crucea de Sus, Străoani de Gios, Străoani de Sus, Muncelu, Ciolăneşti, Fitioneşti, Câmpurile de Gios, Soveja, Rotileşti, Câmpurile de Sus, Ciurucul, Gogoiul, Mărăşti, Răcoasa, Verdea, Vizantea Mănăstirei, Vizantea Răzăşească;
5. Despărţirea Răcăciuni: Parava, Drăguşeni, Orbenii de Sus, Orbenii de Gios, Scurta, Cucova, Bereşti, Şişcani, Agiudu-Vechiu, Burcioaia, Bâlca, Borşani, Valeaa Sacă, Mândrişca, Pânceşti, Sascutu, Conţeştii, Cornăţelu, Lunca Dochiei, Uricheştii de Sus, Uricheştii de Gios, Slobozia, Angheleşti, Copăceşti, Pufeşti, Călimăneşti, Huipeşti, Pădureni.
Revenind la instituţia zapciilor de plasă, trebuie să amintim că la 1774 sunt menţionaţi în catagrafie 9 slujitori „de Focşeni” la Crucea de Jos şi Crucea de Sus( pentru că Panciu nu exista ca entitate distinctă, deşi erau case şi prăvălii!!!): Enache Orsoian, Năstasă fiul Orsoaiei, Ioniţă Meghe, State, Gheorghe Odraslă, Lupaşco, Gheorghe, Gheorghie şi Ion.
Treptat numărul slujitorilor creşte, fiind nevoie de o conducere, care era separată de Focşani. Îl găsim menţionat în documente pe căpitanul Toader Corodeanu, zapciul de Zăbrăuţi la 1 martie 1813. Instituţia „căpităniei”, atestată documentar la Panciu la 15 mai 1815 era destul de mare, slujitorii supraveghind ocolul. Ea avea la 1816 30 de oameni, aşa cum precizează Condica Visteriei Moldovei din 1816.
La 16 iulie 1816 se afla la conducerea căpităniei Panciului Neculae Bălănescu . Nici despre acesta nu ştim cât a condus destinele slujitorilor domneşti din târgul nostru. Mult mai târziu, la 12 iunie 1831 apare în documente zapciul Enache Ghindaru , pentru ca la 31 mai 1842 acesta în mod cert nu mai îndeplinea această funcţie, dar trăia la Panciu.
În mod cert funcţia a fost atribuită la un moment dat la două persoane, de vreme ce, la 30 noiembrie 1830 sunt menţionaţi 2 zapcii de Zăbrăuţi: Naum Dimitriu şi Ianache Ghindar – cel pomenit mai devreme.
După aplicarea Regulamentelor Organice, la 1832 în Moldova, ocoalele erau conduse de un „privighetor de ocol”. Acesta avea în genere aceleaşi atribuţii ca ale zapciului. Denumirea noului cârmuitor vine de la principala sa atribuţie de „a priveghea” la bunul mers al legilor ţării în teritoriu.
Regulamentele Organice prevedeau că aceştia erau aleşi de vornicii satelor din ocolul respectiv pe durata a 3 ani, cu drept de a fi realeşi. La fel, ca în cazul zapciilor, trebuiau să fie aleşi din rândul boierilor cu avere în cuprinsul ocolului. Această prevedere nu prea a fost respectată, candidaturile au fost impuse mai mult de staroşti şi ispravnici în funcţie de interese. Treptat această slujbă a devenit apanajul unor familii – cum este cazul la Panciu a familiilor Bontaş, Ghindaru sau Gâţă – care au transmis funcţia de la generaţie la alta. Corupţia era în floare, slujbele de acest gen aducând importante surse de bani negri celor care le împărţeau, cu acceptul tacit al domnitorilor ţării care primeau desigur partea cuvenită. De fapt, în secolul fanariot şi chiar în secolul al XIX-lea dregătoriile de orice fel se cumpărau, chiar dacă viitorii posesori ai acestora erau competenţi sau nu. Desigur că aceste slujbe nu erau la îndemâna oricui. Se plăteau sume frumoase pentru ele, în funcţie de rang şi importanţa lor. Ori trebuia să ai ceva avere ca să-ţi permiţi să cumperi poziţia respectivă. Deşi Regulamentele Organice prevedeau ca sarcină a acestor funcţinari ai statului „privegherea pentru liniştea, orânduiala şi buna petrecere a lăcuitorilor” ei se ocupau în primul rând cu strângerea unor mari sume de bani pentru a putea plăti un nou „mandat” sau a trăi pe mai departe dacă nu-l obţineau. De cele mai multe ori banii erau făcuţi din asuprirea ţăranilor de pe moşiile lor, arendarea venală şi netrebnică a moşiilor statului sau ale mănăstirilor, camată etc.
Aşa cum am spus mai devreme zapcii şi mai apoi privighetorii de ocoale nu aveau o reşedinţă distinctă, legală. Într-un raport al Ministerului Trebilor din Lăuntru(viitorul Minister de Interne), ministrul Mihail Kogălniceanu spunea la 1860 despre situaţia acestor reşedinţe: „foştii privighetori de ocoale erau până acum oarecum funcţionari nomazi, care în multe locuri purtau chiar arhivele cu sine în trăsuri sau la şa”. Deoarece situaţia era chiar aşa cum o prezenta marele om de stat, multe documente din perioada respectivă s-au pierdut lăsând pentru noi o imagine destul de neclară asupra atribuţiilor şi importanţei acestei funcţii.
La 1859 se schimbă, după inspiraţie franceză, denumirea unităţilor administrativ-teritoriale. Ţinuturile şi judeţele au primit denumirea de „districte” iar ocoalele cea de „arondisment”, schimbată la 1865 cu cea de plasă. Instituţia s-a schimbat şi ea, numindu-se subprefectură.
La 2 aprilie 1864 , în timpul domniei reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza s-a dat legea pentru Consiliile judeţene. Ea a suferit modificări necesare de-a lungul anilor, la 1866, 1872, 1883, 1886 şi 1894. În această lege se stipulează la art.105-108 atribuţiile subprefectului. Cu voia cititorului spicuim din această lege:
„Art.105.Sub-prefectul este dator a priveghea executarea încheierilor urmate de consiliul judeţean şi de prefect.Când prefectul trimite încheerile sale vre unei comune el le comunică tot-d´o-dată şi sub-prefectului.
Art.106. Sub-prefectul inspectează toate comunele plăşei sale, inspectă registrele statului civil şi verifică starea caselor comunale, cel puţin de două ori pe an, şi ori-când va găsi de cuviinţă, raportând prefectului veri-ce neregularitate, neîngrijire sau abus ar descoperi.
Art.107. Cu o lună înaintea întrunirei consiliului judeţian el adresă prefectului un raport despre trebuinţele plăşei, despre îmbunătăţirile ce s´ar putea introduce şi despre verificare alt obiect în atribuţiunile consiliului.
Art.108. Asemenea va face prefectului în luna ianuarie a fie-cărui an un raport despre starea plăşei în cursul anului trecut, raport însoţit de notiţele statistice ce ar fi putut aduna sau ce i s´ar cere de prefect.”
Apariţia subprefecturii ca instituţie bine definită a cerut ca mijloacele de comunicaţie să fie viabile, înlesnind circulaţia informaţiei.
În 1868 se deschidea staţia telegrafo –poştală nr.133 Panciu.
Deschiderea acesteia avea să uşureze comunicarea şi transmiterea informaţiilor între autorităţile comunale, de plasă şi cele judeţene şi naţionale. Deasemenea ea era folosită şi de persoanele particulare.
Printre primii care au condus subprefectura Zăbrăuţi se numără şi Gheorghe Ghindaru, de loc din Panciu, numit în funcţie la 11 aprilie 1877 . La 1881 el era ajutat de ajutorul de subprefect Costache Mălinescu, de arhivarul Gheorghe Ionescu şi de copistul Dimitrie Ionescu. La 1884 ajutor de subprefect este numit Pascal I.Demetriade şi registrator –arhivar Teodor Gavrilescu. La 1887 subprefectura era condusă de G.Mărgăritescu , apoi la 1888 de Costache I. Gâţă , pentru ca la 1891 să fie sub direcţia lui C.G. Ghindar.
La 1 mai 1904, prin legea nr.1621 pentru organizarea comunelor rurale, subprefecturile au fost înlocuite de inspectorate comunale de plasă. De data aceasta inspectorii comunali nu mai aveau şi personal în subordine, fiind ajutaţi în munca lor de secretarul comunei unde avea reşedinţa de plasă, în speţă notarul comunei Panciu. Deasemenea, numărul plăşilor a ajuns la 13 în judeţul Putna. Schimbarea nu a durat mult timp. La 1 iulie 1908 s-a pus în aplicare „legea pentru organizarea comunelor şi administraţiunea plăşilor”.S-au păstrat deasemenea atribuţiile ca mai înainte, dar administratorul de plasă era ajutat de un secretar –arhivar.
Din această perioadă merită amintit că administrator de plasă era la 1909 Haralambie D.Mihale, un albanez naturalizat, de profesie avocat, pe numele adevărat Harilaus Mihailoff.
Din păcate cea mai grea perioadă, adică între 1915-1920, a avut-o probabil unul dintre cei mai capabili oameni care s-au aflat la conducerea Administraţiei Plăşii Zăbrăuţi, Iosif Stoica. De loc din comuna Străoane, de lângă Panciu, Iosif Stoica era licenţiat în drept şi teologie şi unul dintre promotorii înfiinţării la Panciu a cooperativelor de credit pentru viticultori şi a Sindicatului Viticol Panciu. Perioada aceasta foarte grea nu i-a permis să-şi demonstreze cu adevărat calităţile de bun organizator şi gospodar.
Iosif Stoica 1882-1937
La 30 noiembrie 1920 se afla la cârma plasei Alexandru Tomescu, notar clasa I, cu patru clase de liceu şi Şcoala de Notari absolvită. El era ajutat în misiunea grea ce-i revenea în condiţiile grele în care se afla toată ţara, dar mai ales plasa Zăbrăuţi, de secretarul-arhivar Constantin Bratu, care ocupa funcţia de la 16 ianuarie 1919. Avea şi acesta 3 clase secundare absolvite, precum şi Şcoala de Notari. Pentru scurtă vreme, înaintea lui Tomescu fusese şi Candid Rădulescu. Din păcate secretarul Bratu decedează, locul lui fiind luat în 1922 de Dumitru Crişan , care va face carieră în această funcţie apoape toată perioada interbelică, el fiind de fapt cel care, sub conducerea pretorilor, a fost „cheia şi lacătul” administraţiei plăşii.
Un raport al Prefecturii Putna din 1923 privind pe administratorul de plasă Alexandru Tomescu relevă următoarele: „A devenit administrator de plasă prin examen.Fost notar, are 4 clase de liceu; muncitor, inteligent, se ocupă de plasa sa în mod deosebit, cu multă bunăvoinţă. Merită să fie avansat în clasă”. Despre secretarul-arhivar al plăşii aflăm că avea patru clase primare urbane şi absolvise Şcoala de Notari de la Curtea de Argeş.
La 13 iunie 1925 , prin legea de unificare administrativă nr.1972, administraţiile de plăşi au fost înlocuite cu preturile de plasă, fiind conduse de un pretor. La această dată se schimbă denumirea plăşii în cea de Plasa Mărăşeşti, dar avea în continuare reşedinţa la Panciu.
Pentru perioada 1926-1934 s-au făcut mai multe modificări în împărţirea administrativ-teritorială a judeţului. Numărul plăşilor s-a mărit la 8, apoi a scăzut la 3, pentru ca apoi să revină la 7.
În 1928 era la conducerea plăşii Constantin I.Cautiş , pentru ca la 1929 să revină Alexandu G. Tomescu.
Prin atribuţiile ce le aveau stablite prin lege, pretorii erau şi ofiţeri de poliţie judiciară. Lor le era subordonată poliţia şi jandarmeria din cuprinsul plăşii. La fel, în comune şi oraşe, primarul era cel care avea în subordine poliţia şi jandarmeria. De data aceasta notarul sau secretarul comunei era şi ofiţer de poliţie administrativă, el putând da amenzi pentru nerespectarea deciziilor comunale.
Unul dintre cei mai buni pretori de la Panciu a fost Dimitrie D. Russu. Funcţionar capabil, bun cunoscător al legilor şi al problemelor cu care se confrunta comunitatea românească în perioada interbelică, deşi liberal ca orientare politică a reuşit să colaboreze pe deplin cu toţi primarii din comunele învecinate. A funcţionat ca pretor în perioada 1934-1938, în timpul guvernării liberale care a însemnat o perioadă importantă de creştere economică. La 1937 reuşeşte să înfiinţeze „Asociaţia Notarilor şi Secretarilor de plasă din judeţul Putna”, cu sediul la Panciu, fiind ales preşedinte al acesteia. Era un fel de sindicat care trebuia să apere interesele funcţionarilor publici, atât de greu supuşi deciziilor şi bunului plac al oamenilor politici.
În ceea ce priveşte sediul subprefecturii putem să conchidem, din analiza documentelor studiate, că aceasta a funcţionat până la primul război mondial într-o cameră din primărie, fiind doar patru angajaţi – trei de la subprefectură şi directorul serviciului telegrafo-poştal. După Marele Război şi după refacerea târgului, pretura s-a mutat în mai multe locuinţe închiriate pe bani mulţi de la diverşi particulari, printre care cea mai cunoscută era proprietatea Mariei C. Popescu din strada Tăzlăoanu, imobil cu cinci camere şi două antreuri. Se plăteau 14.000 lei anual pentru chirie – 8000 lei suportaţi de Prefectuura Putna şi 5000 lei subvenţie de la comunele plăşii, în afară de alte cheltuieli cu căldura, întreţinerea etc.
Situaţia s-a perpetuat şi după cutremurul din 1940.
Farmacia Căpăţână după cutremur
b.Administraţia comunală.
Panciu
Aşa cum am spus mai devreme, în perioada medievală conducerea satelor era încredinţată de către comunitate unui vornic, ajutat de un vataman care era, în cazul satelor de răzeşi, conducător al obştii. Aceasta din urmă era o entitate care se conducea după „legea pământului” adică după o serie de legi nescrise, moştenite din vechime, mare parte din ele fiind din vechiul drept roman, poate chiar geto-dac. Ele erau în concordanţă cu legile ţării. Obştea decidea în primul rând asupra proprietăţii pământului, mare parte din teren aparţinând comunităţii, care o exploata în comun. Ea delimita anual sau după anumite reguli suprafeţele de teren care se lucrau de fiecare familie, de fiecare dată altele, pentru ca toată lumea să profite de terenurile cele mai bune. Existau şi suprafeţe de teren „particulare”, individuale, care nu puteau fi vândute decât cu acordul obştii, pentru a împiedica acapararea terenului de către străini. Obştea era solidară la plata unui bir, a unui impozit. Arendarea terenurilor se făcea tot cu acordul acesteia. Sistemul a funcţionat foarte bine vreme de mai multe secole, existenţa obştilor fiind o moştenire de la înaintaşii geto-daci, fiind o trăsătură specifică, aparte, a comunităţilor româneşti.
Satele s-au întemeiat pe nişte „bătrâni”, adică trei – patru descendenţi ai unui singur proprietar de teren care a deţinut la un moment dat toată zona, de cele mai multe ori prin danie domnească, domnitorul fiind „proprietarul”
întregii ţări. În timp, această proprietate s-a fărâmiţat în trei-patru zone, după urmaşii pe linie masculină, aceştia fiind pomeniţi în documente ca „bătrâni”.
Exista o delimitare clară a trupurilor de moşie pentru fiecare „bătrân”, făcută prin hrisoave domneşti şi măsurători, înnoite din timp în timp de proprietari şi întărită deasemenea de alte documente. Urmaşii acestor bătrâni aveau teren în interiorul trupurilor de moşie respective, însă, treptat, prin căsătorie sau prin schimb sau mai mutat de-a lungul proprietăţii. Vânzarea părţii de moşie sau danie către vreo mănăstire sau alte persoane străine de loc trebuia făcută cu acordul rudelor provenite din acelaşi bătrân, mai ales dacă acest lucru implica mănăstirile sau boierii, care nu prea erau văzuţi cu ochi buni de comunitate datorită presiunilor care le făceau asupra proprietăţii răzeşilor prin diferite mijloace de acaparare.
Cea mai veche menţiune documentară din despre existenţa unuia dintre bătrâni este 20 aprilie 1672, când mai mulţi răzeşi din Crucea de Jos vând fostului Mitropolit al Moldovei Teodosie „o parte din trei bătrâni[…] pe dealul Chiţcanilor” , fiind vorba clar despre „bătrânul Chiţcan”. Îi urmează în ordine cronologică „bătrânul Vlaicu”, pomenit la 27 noiembrie 1685 , apoi „bătrânul Moldovan”, amintit la 24 iunie 1813 , pentru ca ultimul să fie „bătrânul Susan”, amintit la 13 august 1816 . Din aceşti primi întemeietori se desprind de-a lungul timpului alţi „bătrâni”. Este cazul probabil al Dobrovanului, amintit ce-i drept foarte devreme, la 1 aprilie 1698 , ce avea o importantă moşie, a Găvanului, dar care nu mai apare pomenit în documente, ceea ce ne face să credem că el a fost un fiu sau un nepot al unuia din bătrânii menţionaţi mai devreme, dar a cărui parte de moşie a fost vândută foarte repede. La 25 aprilie 1806 este menţionată „moşia la Stăetăşeşti” , fiind foarte clar că cei din familia Stăet – prezentă şi astăzi în Panciu – sunt urmaşii unui bătrân iniţial, cel mai probabil din Chiţcan. Îi urmează cronologic „bătrânul Buzăeni” pomenit la 2 aprilie 1813 - care de asemenea nu mai apare în documente. Greu de spus ce s-a întâmplat cu urmaşii acestora sau din care strămoş a provenit datorită lipsei documentelor cu care să putem face conexiuni. Un act de la 13 aprilie 1815 aminteşte de „bătrânul Vlaicu şi Chirilă” . Familii Chirilă sunt prezente astăzi la Panciu şi Străoane, probabil urmaşi ai celui menţionat în documente. În fine, la 15 iulie 1826 apare „bătrânul Andrei Puşcă” . Urmaşii acestuia sunt numeroşi şi astăzi la Crucea de Jos şi Satu Nou. Bătrânul Andrei Puşcă provine din bătrânul Moldovan.
În ceea ce priveşte Crucea de Sus lucrurile sunt, pe de o parte clare, pe de altă parte complicate. Două documente cu aceeaşi dată – 14 august 1766 – amintesc, primul de bătrânul Găuscă din Crucea de Sus şi de Jos , pentru ca celălalt să menţioneze pe bătrânii Găuscă, Paţa şi Avram . Nelămurirea provine în primul rând din faptul că acest Găuscă apare şi la Crucea de Sus şi la Crucea de Jos, apoi de la lipsa de documente care să ne permită explicaţii pertinente cu privire la urmaşii lui. Toţi aceşti bătrâni nu mai apar în alte documente.
Sperăm că explicaţiile noastre, cât de cât lămuritoare şi credem că de folos, au făcut pe mulţi să înţeleagă cum s-au „întemeiat” satele şi comunităţile din această zonă.
Revenind la ideea de bază a acestui subcapitol, referitoare la administraţie, vom aminti în continuare pe câţiva din conducătorii satelor crucene din momentul când documentele îi menţionează. Chiar dacă nu erau funcţionari cu leafă ca cei din perioada modernă şi contemporană ei şi-au făcut datoria faţă de comunităţile lor, fiind prezenţi la toate evenimentele importante din viaţa satelor.
Începem, cum e şi firesc, cu satul Crucea de Jos.
Numele Anul documentului Fondul de arhivă
Isac vornicul 1672 Mănăstirea Brazi III/2
Iladie vornicul 1675 Schitul Brazi IX/13
Sandu Blănaru vornic 1750 Manuscris 592 f.16v
Constantin vornic Înainte de 1774 Catagrafia de la 1774
Gheorghe Zgăvârdeiu vornic 1774 Catagrafia de la 1774
Ion Chiper 1800 -1813 Manuscris 592 f.18v
Menţiune: Fondurile de arhivă Mănăstirea Brazi şi Schitul Brazi, precum şi manuscrisele se află în păstrarea Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti. Catagrafia de la 1774 este o copie pe microfilm executată din Arhiva Republicii Ruse şi se află la Arhivele Naţionale din Bucureşti şi Iaşi.
Cum am constatat deja menţiunile documentare referitoare la Crucea de Sus sunt mult mai sărace. Dintre vornicii din acest sat amintim pe Iremia prezent în documente între anii 1768-1777 şi Toader – menţionat în Catagrafia de la 1774.
Din nefericire până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza nu mai avem alte documente care să ateste numele conducătorilor comunităţilor crucene.
La 1 aprilie 1864 au fost înfiinţate prin lege comunele rurale şi urbane. Legea a fost modificată ulterior în mai multe rânduri. Una dintre cele mai importante modificări este legea comunală din 7 mai 1887.
Comunele devin persoane juridice, fiind împărţite în comune urbane şi rurale. Comunele rurale nu puteau avea mai puţin de 200 de contribuabili. Cetăţenii străini de comună nu îşi puteau stabili domiciliul în aceasta decât dacă era de acord consiliul comunal. Se stabilesc următoarele atribuţii pentru fiecare comună: să aibă o casă comunală( adică un sediu de primărie),una
Primăria şi Judecătoria Panciu
sau mai multe şcoli, să se îngrijească de cultul majorităţii locuitorilor, plătind preoţii şi servitorii bisericii, să procure mijloace de stingere a incendiilor, să asigure paza şi liniştea în comună, să se îngrijească de copii orfani, infirmii şi bolnavii mintal, să se îngrijească de îmbunătăţirea rasei animalelor şi de prevenirea şi combaterea epitotiilor, să se preocupe de igiena publică, să aibă pepiniere de pomi şi să fie pregătită material a susţine toate activităţile impuse de alte legi.
Comuna era reprezentată de un consiliu comunal, administraţia acesteia fiind încredinţată primarului. În cazul comunelor cu până la 1000 de locuitori consiliul comunal era format din 7 persoane, de 9 consilieri dacă avea între 1000 şi 3000 locuitori şi 11 consilieri dacă avea între 3000 şi 10000 de oameni.
Consilierii aleşi prin vot se considerau intraţi în funcţie după ce depuneau jurământul, iar primarii şi ajutorii de primari abia după ce erau confirmaţi prin decret regal.
La 29 aprilie 1908 se dă o nouă lege pentru organizarea comunelor rurale şi administraţiunea plăşilor. Comunele sunt obligate în plus să înfiinţeze şi să întreţină serviciul telefonic, să împrejmuiască vatra satului, să se îngrijească de izlazul comunal, de oborul sau târgul de vite şi de abatoare, să ia măsuri pentru a elimina animalele răufăcătoare. Deasemenea trebuiau să se îngrijească de alimentarea cu apă potabilă, să aibă pepiniere cu pomi necesari pentru plantarea lor pe marginea drumurilor, şi consolidarea terenurilor etc.
Se observă deci că de la o lege la alta se introduc noi prevederi care să îmbunătăţească administraţia comunei printr-o implicare mai largă şi mai fermă asupra tuturor aspectelor vieţii.
Acastă lege prevede şi introducerea unui sfat sătesc, compus din cinci membri aleşi pe patru ani, pentru fiecare sat al comunei, mai puţin cel de reşedinţă, sfat care avea câte un delegat în consiliul comunal. Sfatul sătesc era cel care decidea asupra problemelor importante ale satului, în toate aspectele, decizii care trebuiau respectate de consiliul comunal. Delegaţii comunali luau parte la şedinţele consiliului comunal dar aveau vot consultativ. Exista o arhivă separată de cea a comunei, de care trebuia să se îngrijească delegatul satului. Sfatul sătesc trebuia să aibă un sediu, unde să se întrunească şi unde să-şi ţină arhiva. Din păcate, la Panciu, nu s-a păstrat nici un document de la aceste sfaturi săteşti, astfel că nu putem să ne facem o imagine asupra activităţii lor.
Despre primii „aleşi ai târgului Panciu” aflăm de la Adolf Căpăţână. Dânsul precizează că pe la 1840 Panciu avea în frunte pe Manole Apostoliu. Acesta era de origine grec şi avea cetăţenie engleză. În documente apare cu numele Manoli sin Cara Apostoliu, adică Manole fiul lui Cara Apostoliu. Venise în Moldova la 1817, fiind făcut sudit(locuitor din ţările româneşti aflat sub protecţia unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii) la 1825.
Destinele oraşului şi ale comunelor ce astăzi fac parte integrantă din Panciu s-au împletit fericit cu vieţile pline de har şi dăruire ale multor dintre aceia care au acceptat misiunea onorantă dar dificilă de a se afla la cârma lor. Ori a răzbate prin vremuri nu-i uşor. Tăria de caracter, forţa de a trece peste necazuri, sacrificiul sunt calităţi care au caracterizat o pleiadă de pănceni capabili, adevăraţi deschizători de drumuri. Deşi astăzi nu au mai rămas multe urme ale muncii lor, căci Războiul pentru Întregirea Neamului şi cutremurul din 1940 au pus la pământ truda lor, avem destule informaţii din documente care să ne permită să-i onorăm cum se cuvine în cartea noastră, poate aşa negura uitării nu-şi va întinde vălul peste viaţa lor plină de pilde. E necesar ca noi, cei de astăzi, să învăţăm de la înaintaşii noştri şi să le urmăm sacrificiul pentru ca generaţiile viitoare ce vor trăi aici să fie mai bune şi mai corecte.
Vom prezenta, în continuare cum s-a ridicat localitatea noastră, de la simplă aşezare, la orăşelul de astăzi.
Reconstituirea imaginii vechilor aşezări păncene nu este deloc simplă. Incendiul de la 1869, Marele Război de la 1916-1918 şi cutremurul din 1940 nu ne lasă loc de prea multe supoziţii. Trebuie să apelăm tot la izvoarele istorice – şi acestea destul de zgârcite – de parcă totul ar fi fost îngropat dinadins, cu grijă, pentru a şterge pentru totdeauna firul poveştii oamenilor şi locurilor. Practic 99% din Panciu de dinainte de 1940 nu mai există. Alături de Zimnicea – ruinată la cutremurul din 4 martie 1977 – Panciu a fost şters de pe harta ţării. În noiembrie 1940 au rămas în picioare casele ţărăneşti din paiantă, în rest totul a fost culcat la pământ. Iată de ce, puţine informaţii care le avem despre localitatea noastră şi felul cum arăta ea înainte de fatidicul an pomenit mai devreme, sunt comori pentru noi.
Atât de înfierata carte a domnului Adolf Căpăţână – odihnească-se în pace – este mina de aur a Panciului. Informaţiile domniei sale, scurte, uneori vagi, scrise în grabă, dar mai ales fotografiile sunt adevărate moaşte la care trebuie să ne plecăm, cu smerenie şi celui ce ni le-a oferit trebuie să-i pomenim amintirea. Iar astăzi nici o stradă din Panciu nu-i poartă numele! MIE ÎMI ESTE RUŞINE.
Să revenim la Panciu începutului de secol XIX. Adolf Căpăţănă arată că prin secolul XVIII, teritoriul de astăzi al oraşului era acoperit cu o pădure falnică de stejari, ale căror rămăşiţe se vedeau încă pe la 1870. Despre primii întemeietori ai târgului care luau în arendă pământ de la Mănăstirea Brazi dl. Căpăţână spune foarte plastic:
„...tăiau stejarii şi durau dughene şi case, toate după acelaşi stil, case joase, văruite în alb, cu acoperiş în două ape, dar foarte înalte, de trei ori mai înalte decât casa, toate cu pridvor lat în faţă şi toate susţinute de stâlpi înfloraţi de stejar, în aceiaş tăitură.[…] De la o vreme, aceste prăvălii înmulţindu-se şi îndesându-se, s-au lipit una de alta, aşa că înainte de focul de la 1869 se putea merge dintr-un capăt în altul al târgului din pridvor în pridvor, fără întrerupere, ca pe un trotuar de lemn, sub streaşina de 3-4 metri, fără teamă de ploaie sau noroiu.”
Dugheana Leibulesei, clădire tipică pentru Panciul de dinainte de 1869
Iată deci prima înfăţişare a oraşului nostru acum mai bine de 150 de ani, dăruită posterităţii de fostul primar al oraşului Panciu, aşa cum i-au relatat-o bătrânii. Câteva imagini, dar după alinierea străzii principale, arată clar că descrierea lui este fidelă . Rămânem şi astăzi uimiţi de felul cum arătau casele şi dughenele primilor pănceni, cu acoperişurile lor ţuguiate, ce căutau să ţintească bolta cerului, aidoma vechiului Babel de odinioară.
La 1869 Ion Ionescu de la Brad scria despre Panciu:
“Panciu este un terguşioru având 365 case cu 287 contribuabili, dintre care 117 sunt patentari.În partea de josu a tergului locuiescu 225 de români şi 20 armeni, iar în partea de susu 40 de jâdovi; târgu este mai multu de cât jumetate proprietatea statului, dată cu embaticu tergoveţilor, cărora s-au datu şi ca la 70 de pogoane de imaşu în jurul tergului şi mai mult în partea de resăritu. Proprietatea statului coprinde 1152 stângeni, 5 palme şi trei palmace, lungimea uliţii este de 110 stângeni. Embaticulu ce se plătesce statului este de 6 lei la uliţa mare şi patru lei la mahala”
Farmacia lui Anton Căpţână deschisă la 1871
Este clar deci că la 1869 era o stradă principală, denumită mai târziu Uliţa Mare, apoi Strada Mare – astăzi nedrept numită N.Titulescu!! Lungimea acesteia era de aproximativ 216 metri. Locuiau în târg în jur de 1400 -1500 de oameni (numai în Panciu!) dintre care 117 capi de familie erau negustori sau meseriaşi care posedau patentă( un fel de atestat).
Aşezarea evreilor la Panciu a impulsionat dezvoltarea comerţului şi a micilor ateliere meşteşugăreşti, concurenţa fiind acerbă între aceştia şi români, dar a semănat mărul discordiei, căci dezvoltarea vertigioasă a comunităţii evreieşti şi acapararea pieţei a dus la tulburări interetnice în secolul XX.
La 1869 erau aşadar 40 de familii evreieşti, aproximativ 200 de persone.
La începutul secolului XIX se stabileşte la Panciu familia Gâţă, originară din ţinutul Covurlui, întâi marele serdar Iosep Gâţă, apoi fratele acestuia Săndulache Gâţă. Cu timpul această familie ajunge cea mai bogată din Panciu, aşa cum bine sublinia şi Adolf Căpăţână. Alături de familia Bontaş aceştia domină târgul în prima jumătate a veacului al XIX-lea, fiind cei care “făceau şi desfăceau” toate ce se întâmplau aici.
Deoarece Panciu este aşezat pe un deal problema apei potabile curente a preocupat pe edilii oraşului încă din vechime. Astăzi, în 2009, ea încă este o mare problemă pentru că nu a fost gestionată cum trebuie.
La 1840, “alesul târgului”, Manole Apostoliu face prima captare de apă din Dealul Chicerii, cu conducte de olane, din banii proprii, făcând două ciuşmele, una în dreptul Primăriei (astăzi Şcoala de Arte şi Meserii) şi una în dreptul parcului de la Spitalul de Cronici, folosind braţele de muncă ale locuitorilor târgului. Lucrările nefiind aprobate de Isprăvnicia Ţinutului Putna este silit să-şi vândă moşia Modruzeni pentru a putea achita costurile lucrării. Abia la 1882 se face şi a treia ciuşmea, pe locul unde este astăzi fostul Magazin Universal, în faţa acestuia.
Anterior oamenii se aprovizionau cu apă din puţurile de pe valea pârâului Hăulita, cărând cu sacaua pe cal sau cu cobiliţa, apa atât de preţioasă. Lipsa apei curente a făcut ca proporţiile incendiului de la 1869 să fie destul de mari. Cu toate aceste ciuşmele, oamenii au continuat să care apă prin vechile metode până la începutul secolului XX.
La 1859 ia fiinţă Judecătoria Panciu care îşi continuă activitatea şi astăzi, neîntrerupt, vreme de 150 de ani. Printre oamenii de renume care şi-au început cariera la Panciu şi apoi au pus umărul la ridicarea valorii magistraturii româneşti , dl. Căpăţână menţionează pe Gheorghe Cristof, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pe Ion Botez, primpreşedintele Curţii Superioare Administrative. Avem însă rarisime informaţii cu privire la activitatea Judecătoriei şi a celor care au lucrat aici. Fondul de arhivă anterior anului 1917 nu mai există deloc, iar ce mai mare parte a actelor păstrate din perioada 1917-1952 sunt acte autentice, foarte puţină corespondenţă care să ne ajute în demersurile noastre. Ştim doar că până la Primul Război Mondial această instituţie a funcţionat în Crucea de Jos. Despre primul judecător de instrucţie aflăm abia la 1907, acesta numindu-se Alexandru Anastasiade.
La 1871 se dechidea la Panciu farmacia lui Anton Căpăţână, magistru în farmacie al Universităţii din München şi care concesionase acest drept de liberă practică. La Cernăuţi, unde făcuse gimnaziul, fusese coleg de bancă cu marele poet Mihail Eminescu.
La 1877-1878 se inaugurează primul spital din Panciu, la marginea de nord-est a oraşului, cu faţa spre sud-vest, cam pe locul unde este astăzi socitatea “Veritas” – fostul I.A.S.Panciu. Clădirea avea un singur pavilion compus din patru camere, un subsol cu trei camere şi un pod coridor cu două toalete. Spitalul deservea plasa Zăbrăuţi, fiind subvenţionat de localităţile componente ale acesteia. Primul doctor al spitalului cu doar zece paturi a fost Adolf Elias. Plasa Zăbrăuţi a avut medic înainte de înfiinţarea spitalului pe A.Bally la 1876 şi poate chiar mai devreme, dar informaţiile documentare referitoare la această problemă nu sunt de găsit.
Iată numele câtova medici, şefi ai spitalului Panciu, de la îngemănarea secolelor XIX şi XX:
Adolf Elias ian.1878-sept. 1879
Octavian Blasian oct.1879-nov.1882
N.Teodorescu dec.1882-nov.1883
C.Fântâneanu febr.-iul.1883
Emanuil Popovici aug.1883-dec.1884
Sigmund Goldstein ian.-apr.1885
N.Popa mai 1885-apr.1888
Corneliu Păcuraru mai 1888-nov.1889
Rafail Fosin dec.1889-oct.1892
Emanuel Weiss nov.1892-oct.1896
Gh.Mironescu nov.1896-mart.1897
Filip Codreanu apr.1897-dec.1898
Emanuel Weiss ian.-apr.1899
Mardare Tomiţa mai 1899-sept.1900
Filip Codreanu oct.1900-mart.1901
N.Burghelea apr.-nov.1901
Filip Codreanu nov.1901-aug.1903
Gh.Polichroniade sept.1903-oct.1904
Mardare Tomiţa nov.1904-mart.1905
Gh.Polichroniade apr.-sept. 1905
N.Chisochefal oct.1905-mai 1907
D.Grigoriu iun.-iul. 1907
Zwibel Fălticeanu oct.-nov. 1097
Mardare Tomiţa nov.1907-oct.1908
N.Antohie dec.1908-ian. 1922
În perioada interbelică unii dintre medicii de seamă ai târgului au fost Profira şi Marcel Nacu.
În perioada 1872-1875, când a fost primar al târgului Gheorghe Ghindar, a început pavarea cu piatră la Strada Mare, începând de la piaţă şi până în centru, la actualul Magazin Universal , lucrări care au continuat treptat, fiecare primar încercând să-si aducă contribuţia la ridicarea gradului de urbanizare al localităţii. La 1900, din cele 21 de străzi ale oraşului doar trei artere principale erau pavate cu bolovani.
Adolf Căpăţână precizează că în timpul primarului Ion Vlădoianu(1894-1898 şi 1901-1904) s-au făcut pavaje, trotuare de piatră cioplită şi felinare de fontă pentru iluminatul public. Existau la începutul secolului XX 36 de lămpi de tip Pittner pe străzile Carol, Ferdinand şi Bd.Regina Elisabeta, din strada Carol şi până la Gară , de care se ocupau patru lampagii, care le umpleau cu petrol. La 1912 iluminatul public este concesionat unei societăţi – Casa Ferrero din Bucureşti. La această dată existau 10 lămpi de tip Olymp cu petrol şi 64 de felinare Ferrero cu benzină , care costau oraşul 13.500 de lei anual.
În 1893 primarul Vasile Apostoleanu face din banii proprii cea mai frumoasă arteră de circulaţie, bulevardul care leagă Strada Mare de Gară şi care, în cinstea lui, a primit numele, în semn de respect al păncenilor. Astăzi, această stradă se cheamă –de ce oare? – bulevardul Independenţei, după ce în perioada comunistă, l-a avut pe cel de V.I.Lenin. Oare autorităţile păncene se alătură celor care vor să şteargă memoria înaintaşilor noştri? O asemenea obtuzitate ca în Consiliul Local Panciu n-am mai pomenit!!! De asemenea, nu am văzut ca din banii proprii vreun mare potentat actual să facă ceva şi pentru comunitate. Cititorii vor compara în continuare lucrurile făcute de aleşii vechi, de dinainte de 1940, din bani proprii, cu cele de astăzi şi vor vedea diferenţa uriaşă de mentalitate dintre cei de ieri şi cei de astăzi. Ori progresul gândirii nu i-a ajuns şi pe cei de acum, deşi după 100 şi mai bine de ani te aştepţi să creşti, nu să dai înapoi. Supărarea gratuită a celor ce vor citi aceste rânduri şi se vor simţi lezaţi nu are justificare.
Bulevardul Vasile Apostoleanu
Anul 1894 aduce un puternic seism în luna iulie, cînd multe clădiri au de suferit. Ultimele rămăşiţe ale vechiului Panciu – din lemn şi paiantă – dispar pentru totdeauna. Este momentul când se definitivează Panciu cel nou, de cărămidă.
Începe astfel construcţia hotelului Gâţă, cel mai frumos edificiu din Panciu, care a dominat centrul oraşului până la fatidicul an 1940. Proprietate a lui Costache Gâţă, el a fost ridicat de un architect german, fiind destinat pentru hotel, cafenea şi mai târziu cinematrograf.
Aleşii târgului investesc banii publici la 1898 în construcţia unei pieţe moderne, noi. Se construiesc, din cărămidă, 10 barăci cu beci pentru pescărie, 10 barăci pentru măcelărie dotate cu başcă(un fel de beci) şi 5 pentru zarzavat, deasemenea dotate cu başcă. Închirierea unei barăci costa 13 lei pe zi. Din bugetul primăriei, de aproximativ 216.000 lei se cheltuise cu această investiţie 27.000 lei, adică 12,5%, fiind una dintre cele mai mari realizări de la acea dată.
Pentru că apa curentă era o problemă foarte mare şi rămăsese un deziderat de la Manole Apostoliu încoace, adică de mai bine de 50 de ani, existând doar trei ciuşmele în oraş la începutul secolului XX, aleşii păncenilor sunt nevoiţi să ia în considerare o nouă alimentare cu apă, modernă şi suficientă, care să rezolve definitiv această chestiune.
Imagine de la lucrările de aducţiune cu apă
Imagine pusă la dispoziţie de profesoara Dan Veronica
La 1897 se proiectează alimentarea cu apă ,investiţie totală de 495.172 lei, de două ori şi jumătate bugetul Panciului din acea perioadă, acoperită prin împrumuturi grele de Primărie.
Tergiversările nesfârşite din cadrul Consiliului Comunal dintre conservatori şi liberali a făcut ca lucrările să fie amânate mult timp. Abia în timpul primarului conservator Toma Georgescu, în 1906, încep lucrările la captarea izvoarelor Aluna şi Păstrăvul de pe teritoriul comunei Străoane de Sus, lucrări efectuate de antreprenorul Giovanni Rossi din Bucureşti pentru suma de 35.457 lei.
Lucrarea de aducţiune se realizează abia de primarul liberal Anton Alaci între 1907-1910. Se apelează la o firmă germano-austriacă pentru furnizarea conductelor de apă , prin inginerul Hermann Büsch din Bucureşti, de la Deutsch-Oesterreichische-Manesmannsohnen-Werche, pentru suma de 154.121 lei. Cale de 28 de kilometri, prin tuburi de oţel plumbuite apa urca dealul Străoane şi curgea la Panciu prin cădere liberă, o realizare fără precedent, care a funţionat până aproape de anul 2000 cu atente reparaţii şi întreţineri. În primul rând nu costa aşa de mulţi bani cum se cheltuie la ora actuală cu pomparea apei de la Călimăneşti, care seacă banii, nervii şi răbdarea locuitorilor din Panciu. Vinovatul sau vinovaţii de neîntreţinerea şi deturnarea conductei de apă spre alte scopuri ar trebui să putrezească în cele mai crunte ocne posibile.
Ori aceştia se ştiu şi NIMENI nu face nimic!!!
O nouă şi minunată lucrare particulară leagă Panciu de restul ţării: drumul de fier. Nou constituita Societate “Vrancea” la 1902 din inginer N.Gabrielescu, Vasile Apostoleanu, Ion Simionescu-Râmniceanu( fiul celebrului Tănase Scatiu), Theodor Cincu, Banca Putnei şi alţii, hotărăşte construirea liniei ferate Mărăşeşti-Panciu, lucrare de proporţii mari care a legat Panciu de restul ţării printr-un drum trainic care satisfăcea atât fluxul comercial cât şi pe cel de călători. Inaugurată la 1904, calea ferată avea staţii la Panciu, Diocheţi, Crucea de Jos, şi în fine la Mărăşeşti, trecând şerpuit pe la mai toate cramele din zonă, reuşind să impulsioneze comerţul cu vin şi să transporte călătorii rapid, într-o vreme când drumurile nu erau asfaltate.
Imaginea iniţială a gării din Panciu înainte de Primul Război Mondial
Ridicăm pălăria la acest minunat proiect al unor oameni de suflet, care, deşi pot fi acuzaţi că au făcut linia spre profit, în realitate nu au prea au câştigat bani, căci la 1925 ea intră în proprietatea lui Marin Ştefan, după ce în perioada 1917-1923 a fost închisă din cauza războiului şi distrugerilor provocate de acesta.
La 1908 se construieşte baia publică de către acelaşi Giovanni Rossi din fondurile comunale, pentru ca la 1915 ea să fie distrusă de un incendiu.
Avântul fără precedent luat în perioada de până la 1916 a fost curmat brusc de urmările nefaste ale Primului Război Mondial, când marea majoritate a zonei a fost distrusă. Au urmat zece ani de reconstrucţii şi reparaţii marcaţi de lipsuri inimagnabile în toate domeniile. Cu toate acestea păncenii îşi refac gospodăriile greu încercate, bisericile, şcolile şi mai toate edificiile însă prin eforturi proprii, împrumutându-se cu dobânzi mari, fără să beneficieze de despăgubirile de război care li se cuveneau.
În timpul primariatului lui Ioan S.Manea (1922-1925) încep lucrările edilitare de refacere a oraşului. Se cumpără 7 lămpi tip “Oslo V” şi stâlpii necesari pentru iluminatul public de la Compania Anglo-Americană cu 72.000 lei , se achiziţionează un nou aparat telefonic cu 5175 lei, se termină reparaţiile la abatorul de vite şi de porci cu 7000 lei, se repară radical captările de apă de la Aluna şi Păstrăvu cu 300.000 lei şi se captează izvorul de la Recea cu 200.000 lei.Gimnaziul nou înfiinţat este ajutat şi el cu 10.000 lei, precum şi orfanii şi invalizii de război care primesc de la Primărie 2000 lei. Toate acestea cu un buget de numai 2.823.905 lei.
Nici comunele învecinate nu au fost mai prejos. În 1925 se terminase de reparat biserica din Satu Nou cu 20.000 lei la care s-au adăugat 125.000 lei pentru două clopote, vestminte şi icoane şi 15.000 lei pentru sfeşnice. Tot Primăria Crucea de Jos a început reconstrucţia şcolii în 1923 care se finalizase în 1925 cu 120.000 lei şi începuse un nou local de primărie cu 30.000 lei. Deasemenea începuse construcţia bisericii din Dumbrava.
Primăria comunei Crucea de Sus cheltuise 195.000 lei cu reparaţia bisericii din Chicerea şi refăcuse şcoala cu 150.000 lei.
Un aspect pozitiv de după război a fost Reforma Agrară, în urma căreia multe gospodării ţărăneşti au primit pământ, îmbunătăţindu-se astfel situaţia materială a omului de rând. Lipsurile lor ar fi fost atenuate dacă ar fi primit suma de 10.000.000 lei care reprezenta daunele suferite de 1100 de familii din Panciu în Primul Război Mondial.
Strada Mare din Panciu(astăzi Nicolae Titulescu)
În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ioan Manea(1927-1928) se efectuează alte lucrări, printre care repararea Casei de apă cu 20.000 lei, se construieşte Monumentul Eroilor din centru, din faţa hotelului Gâţă. S-a construit o nouă baie publică cu 900.000 lei în locul celei distrusă de incendiu în 1915. Deasemenea se repară străzile şi se pavează strada Gheorghe Apostoleanu, continuă reparaţiile la conducta de apă şi captările noi care au costat 1.900.000 lei şi se cumpără aparate de incendiu cu 140.000 lei.
Imagine de la reparaţiile la conducta de apă de la Aluna –Păstrăvu
Fotografie pusă la dispoziţie de profesoara Dan Veronica
Pentru că autorităţile nu dădeau ascultare doleanţelor păncenilor în situaţia în care ţara traversa o cumplită perioadă după Războiul de Reîntregire, locuitorii zonei iau iniţiativa constituirii în două asociaţii puternice pentru ca păsurile lor să se audă mai clar de către autorităţile statului. Astfel, în 1921 ia fiinţă Sfatul Negustoresc Panciu sub conducerea lui Ştefan Milea, apoi a lui Mihail Tomescu, în care erau înscrişi 330 de comercianţi iar la 1923 Sindicatul Viticol Panciu din care au făcut parte Adolf Căpăţână, Gheorghe V.Apostoleanu, Sergiu Seferovici, preot Manea Furtună, Simion Alaci, Grigore Missir şi alţii.
Membrii Sfatului Negustoresc Panciu
Fotografie pusă la dispoziţie de Toni şi Denisa Alaci
După o perioadă destul de grea de refacere a urmat din nou una foarte grea, între 1929-1933, cân Marea Criză Economică a afectat grav ţara care şi aşa nu stătea prea bine din punct de vedere economic. În căutarea de resurse economice guvernele Partidului Naţional-Ţărănesc au totuşi mai multe iniţiative, dintre care cea mai importantă ni se pare Recensământul Agricol, prima situaţie de acest gen făcută pe teritoriul României Mari. Din punct de vedere statistic este de mare ajutor în reconstituirea situaţiei materiale a gospodăriilor de la acea vreme, chiar dacă datele acestui recensământ s-au bazat pe declaraţiile oamenilor şi nu pe măsurători concrete, mulţi “trecând la rol” mai puţin teren ca să nu plătească impozit. Este totuşi un punct de plecare în cercetarea istorică.
În perioada 1933-1940 Panciu începea să arate din nou ca târgul cochet din perioada de dinainte de Primul Război Mondial: străzi pietruite, comerţ înfloritor, case cochete, şcoli frumoase şi pline de larma copiilor, viaţă agitată în preajma culesului viilor. De la an la an se cunoştea un progres cât de mic în gradul de urbanizare a târgului prin grija aleşilor acestuia.
În 1939, din iniţiativa primarului Panciului, maiorul Ioan (Jean) Gâţă, se amenajează în partea de nord a oraşului Parcul „Renaşterea”, denumit mai târziu Grădina Publică, un demers frumos, căci Panciu nu avea nici un parc la data respectivă.
Parcul „Renaşterea” construit din iniţiativa primarului Ioan Gâţă
Fotografie pusă la dispoziţie de Toni şi Denisa Alaci
Din păcate toate eforturile oamenilor din Panciu s-au năruit în dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940, la ora 3:40, când un cutremur de intensitate mare, apreciat la 7,4 pe scara Richter, a distrus în 45 de secunde tot oraşul. A fost singura localitate din România care a fost dărâmată în întregime, efect similar întâmplat mai apoi la Zimnicea în 1977.
Tragedia a fost precedată de cutremurele anterioare, e drept mai mici, de la 22 octombrie şi 8 noiembrie acelaşi an, fapt care a multiplicat credem noi efectele seismului de la 10 noiembrie. Aşezat pe un deal a cărui componenţă este argila, între mai multe văi de rău sau pârâu – Şuşiţa, Hăulita, Zăbrăuţi – Panciu a suferit enorm şi datorită reliefului. Dacă argila din care este constituit dealul Panciului are în adâncime o pânză freatică mare atunci este explicabilă prăbuşirea caselor de zid, din cărămidă, pentru că la acea dată nu se folosea ăn construcţiile particulare betonul armat decât
Strada Carol după cutremur
foarte puţin. Din relatările consemnate de Adolf Căpăţână în cartea domniei sale, reiese fatul că seismul a avut „câteva zguduiri puternice orizontale şi una verticală, ce ne-au dat părerea că am căzut cu case cu tot într-o groapă de 10-12 metri adâncime” . Relatarea este relevantă în ceea ce priveşte dezastrul care a lovit oraşul.
Cu toate acestea, casele de paiantă nu au avut mult de suferit, doar crăpături ceva mai mari, sobele şi hornurile lor s-au dărâmat. Bunicul meu, Adafini Gh.Cristea, martor fidel al acelor evenimente îmi povestea că a venit la Panciu în toiul nopţii pentru avedea ceea ce s-a întâmplat şi nu putea să mergă pe stradă din cauza molozului, trebuind să escaladeze grămezi imense de dărâmături. Imi spunea că nu mai puteai să-ţi dai seama unde te afli pentru că totul era dărâmat şi nu mai aveai nici un punct de reper. Casele ţărăneşti, din lemn sau paiantă nu au fost aşa de tare afectate, bunicul povestind, la 40-50 de ani după tragica întâmplare, cu un fel de detaşare greu de închipuit, pe care am înţeles-o mult după trecerea sa în nefiinţă, căci văzuse grozăviile din război şi cutremurul i se părea infinit mai slab decât ceea ce apucase să vadă şi să trăiască.
Un raport din 1940 arăta că toate clădirile particulare din zid s-au dărâmat, precum şi cele publice, legăturile telefonice au fost întrerupte, iluminatul public şi alimentarea cu apă au fost deasemenea întrerupte sau
Hotelul Gâţă după cutremur
grav avariate. Pentru a reliefa dezastrul amintim edificiile publice dărâmate: Primăria Panciu, Cooperativa Albina, Banca Naţională, Imobilul Comunităţii Israelite, Spitalul, Gimnaziile de Băieţi şi de Fete, Biserica Cuviasa Parascheva, ruinele Bisericii Sfinţii Apostoli, Casa Parohială, Judecătoria, Poliţia, Sinagoga, Postul PTT, schiturile Brazi şi Sf.Ian, Uzina Electrică, Biserica Sfinţii Voievozi-Crucea de Sus, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Neicu, Şcoala şi Primăria din Crucea de Sus, Şcoala din Neicu distrusă parţial – a trebuit demolată. Se spune că turla mare a bisericii din Neicu a ajuns în albia pârâului Hăulita, la o distanţă de 100 de metri, căci biserica era în pantă.
Raportul menţionează mai multe persoane decedate, dintre care cei mai mulţi evrei. Dintre personalităţile oraşului aflăm morţi pe doctoriţa Profira Nacu şi băiatul ei, fostul pretor Haralambie Mihalea.
Autorităţile judeţene trimit soldaţi din Regimentul 68 Infanterie şi de la Regimentul de Fortificaţii pentru a ajuta populaţia. Au fost montate rapid, chiar a doua zi, 19 lămpi Petromax pe câţiva stâlpi care au putut fi puşi la loc şi au fost instalate corturi de prim ajutor şi pentru adăpostirea populaţiei de frigul de afară căci era noiembrie. Eforturile lor au fost dublate de echipe de legionari conduse de Ghiţă Dumitriu, foarte active, după cu arată acelaşi raport al Comisariatului de Poliţia Panciu.
Depăşite de proporţiile dezastrului autorităţile comunale demisionează şi este ales primar Adolf Căpăţână care îşi ia inima în dinţi şi solicită audienţă la Mareşalul Ion Antonescu şi la regele Mihai I. Antonescu îl primeşte şi îi acordă sprijin pentru refacerea oraşului. Însuşi regele vizitează ruinele Panciului în perioada imediat următoare cutremurului, după cum mărturiseşte Adolf Căpăţână. Iată şi o fotografie edificatoare în acest sens.
Romania în perioada 1941-1944
Reconstrucţia a început chiar cu Palatul Comunal, construit pe locul ales, după relatările contemporanilor, chiar de Majestatea Sa, clădire în care funcţionează şi astăzi Primăria Panciu.
Evenimetele de după acest nou pas înapoi nu aveau să fie prielnice ţării şi mai ales oraşului nostru distrus pentru a treia oară (după marele incendiu de la 1869 şi Primul Război Mondial). Răpirile teritoriale suferite în vara anului 1940, când au fost smulse de la trupul ţării provinciile istorice Basarabia, Bucovina de Nord cu ţinutul Herţei, Transilvania de Nord şi Cadrilaterul, au fost „desăvârşite” de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, efortul uman şi economic al ţării nepermiţând statului să aloce fonduri pentru refacerea oraşului nostru greu încercat.
Crucea de Jos şi Crucea de Sus
Până în 1937, când localităţile Crucea de Jos şi Crucea de Sus s-au unit administrativ cu Panciu, ele au avut autorităţi comunale distincte, în speţă un primar şi un consiliu local. După 1937 Neicu şi respectiv Satu Nou au devenit comune distincte, cu primărie separată pentru fiecare. Această fărâmiţare administrativă nu a făcut decât ca să îngreuneze situaţia localităţilor noastre, ele având încasări bugetare prea mici pentru a realiza cu adevărat lucruri importante. Pe de altă parte, nici unificarea cu Panciu nu a adus un plus semnificativ, şi astăzi fostele comune, actuale cartiere, fiind lăsate la urmă în ceea ce priveşte investiţiile publice, ceea ce nu mi se pare normal.
În ceea ce priveşte sediile primăriilor din fostele comune ştim din relatări orale sau din documente că primăria din comuna Crucea de Jos a fost în aceeaşi curte cu şcoala primară. Din păcate nu dispunem de o imagine cu aceasta. Primăria din comuna Crucea de Sus a fost până în 1917 în aceeaşi clădire cu şcoala primară, pe locul unde astăzi este grădiniţa de copii „Dumbrava Minunată”, la intersecţia şoselei judeţene Panciu-Soveja cu strada Silivestru Jim şi drumul ce duce la Neicu, denumit popular „Hasnaua”. Primăria de la Satu Nou a fost construită după 1937 şi avea în aceeaşi clădire telefoanele, postul de jandarmi şi căminul cultural, clădire care există şi astăzi . Primăria Neicu a fost în aceeaşi clădire cu şcoala, până la construcţia noului sediu de şcoală, în 1938. Această clădire s-a prăbuşit la cutremurul din 1940.
Demn de remarcat este faptul că, în primii ani de după înfiinţarea Judecătoriei Panciu şi cel puţin până la 1900, ea a funcţionat în Crucea de Jos. La fel, în comuna Crucea de Sus a funcţionat Sectorul de Jandarmi Panciu, cel puţin până la 1930 , instituţie care a funcţionat într-un local închiriat de la Vasile Apostoleanu.
Printre cei mai importanţi primari din Crucea de Jos amintim pe Ion Bacalu(1889-1894; 1899-1900, 1905-1907), Dragomir Isac(1897, 1901, 1911, 1913-1919), Iancu Chiper(1902), Constantin Gheorghiţă(1903, 1909, 1911). La Crucea de Sus merită amintiţi: Niţă Neagu(1869-1875), Paraschiv Chirilă( 1876-1878, 1881-1889, 1893-1895, 1898-1899), Ioan Popa(1878-1890), Dumitru Ioan Stoica(1890-1892, 1900-1907), Gheorghe Ion Spânu(1908-1911), Ion Petrache Balaş(1912-1917).
La Satu Nou trebuie amintit Teodor Dolie, care a fost primar şi la Crucea de Jos. În timpul mandatului – 1934-1937 – său a fost construită şcoala din Satu Nou.
Comunele din jurul Panciului nu se pot lăuda cu realizări deosebite comparativ cu Panciu. La nivelul unei comune, ridicarea unei biserici, a unei şcoli, a unui local de primărie constituie realizări importante, chiar şi în ziua de astăzi.
Cel mai bine a reuşit să rezolve situaţiile comuna Crucea de Jos. În perioada de după Primul Război Mondial , a fost construită
Istorisirea noastră, aşa cum probabil a observat cititorul, nu s-a vrut o carte strictă despre Panciu, căci, ori de câte ori am avut ocazia, am completat epopeea păncenilor cu date din istoria ţării şi cea universală, nu din dorinţa de a epata, ci de a explica celor care stăpânesc mai puţin istoria importanţa anumitor evenimente, văzute zic eu obiectiv, fără mistificări. Istoria nu e romantică. Ea e frumoasă dar dureroasă, aproape impersonal de crudă în relatări, chiar dacă place sau nu. Trebuie, cu riscul de a deveni antipatici, să arătăm ceea ce a fost, bine sau rău, căci „cine nu cunoaşte istoria riscă să o repete” după cum spunea un celebru dicton.
