Ab Urbe condita – de la fondarea târgului

Ab Urbe condita – de la fondarea târgului

Nu ne-am propus în această incursiune în istoria târgului nostru să ne limităm doar la Panciu, ci să dăm locul cuvenit vechilor aşezări care-l compun: Crucea de Jos, Crucea de Sus, Neicu, Satu Nou, Dumbrava şi dispărutul Ursoiul. E neortodox să spui că Panciu a apărut în secolul al XVIII-lea. Dacă ne luăm după atestarea documentară – 25 decembrie 1798 – nu înseamnă că el nu a existat mai devreme. Mi se pare logic să acordăm întâietate satului Crucea, atestat la 20 iulie 1589 , document prin care domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul, întăreşte lui Bucium, mare vornic în Ţara de Jos, viile de la Cruce “ce au fost domneşti”. Este vorba probabil de Crucea de Jos, atestată documentar în mod cert la 19 decembrie 1617 într-un document al Mănăstirii Bogdana din ţinutul Bacău care avea proprietăţi în această zonă.

Domnitorul Moldovei Petru Şchiopul

Crucea de Sus nu este nici ea pomenită foarte târziu de 1589, fiind vorba de un document din 2 mai 1644. Din nefericire, celelalte sate componente acum ale Panciului apar amintite documentar mult mai târziu. Nu avem pretenţia de a fi epuizat sursele de informare, dar se pare că cel mai vechi document în care este pomenit Neicu este cel din 1 mai 1760 şi este un act de schimb, prin care “Apostol Mălăcescul face schimb cu feciorii Grebănosului, primind 13 pogoane în Dealul Neicului şi dând alt loc în dealul dinspre Chicerea” . Deasemenea, după toate probabilităţile, cea mai veche menţiune documentară despre Satu Nou este catagrafia(recensământ fiscal) făcută de armata de ocupaţie rusă în anii 1772-1774 în Moldova, în care Crucea de Jos şi Satu Nou sunt pomenite împreună. Atestarea documentară a cătunelor Dumbrava şi Ursoiul este de secol XIX în mod cert, documentele publicate din perioada mai veche de 1800 şi care conţin aceste nume sau unele asemănătoare nu lasă loc de interpretări, fiind dificil de stabilit dacă se referă la localităţi din zona Panciului. Fiind totuşi de mici dimensiuni este posibil să fie o roire a satului Crucea de Jos, cu care au sau au avut strânse legături, atât geografic cât şi administrativ.
Lucrurile se complică atunci când vorbim despre Panciu. Aşezare relativ târzie – 25 decembrie 1798 fiind actul de naştere – Panciu se ridică cu greu în umbra celor două aşezări care-l mărginesc –Crucea de Jos şi Crucea de Sus – nefiind de emanaţie boierească sau domnească, ori târg liber. Înconjurat de pământuri boiereşti, răzăşeşti şi mânăstireşti, înfiinţându-se chiar pe o parte din aceste posesiuni, era şi greu să se “salte” din umbra lor. Panciu “n-a beneficiat” de la bun început de un “hrisov al târgului” care să stabilească în mod clar limitele sale, posesiunile ori competenţele, modul de aşezare a celor ce doreau să se stabilească aici. El a fost o emanaţie a unui întreg soi de factori, a unor oameni diferiţi, eterogeni: răzeşi, boieri, mazili, oameni cu profesie sau meserie, sudiţi(cetăţeni cu naţionalitate străină), evrei – care nu erau “pământeni” etc. Catagrafia de la 1774 nu-l menţionează, dar nu putem trage concluzia că o aşezare de câteva case nu exista la acea dată în arealul de vii, terenuri agricole şi păduri dintre Crucea de Jos şi Crucea de Sus.
Condica Liuzilor de la 1802 aminteşte de “streinii ot Panciu”, semn că localitatea noastră exista la această dată, dar nu era târg. Ori în perioada de până la 1816 aceasta a fost ridicată la rangul de “târg”, probabil chiar înainte de 1809, când este pomenit Ioniţă Bontăş cu titulatura de “comisar”, probabil al târgului, după părerea lui Gheorghe Untaru , însă documentele nu sunt foarte clare.
Condica Visteriei Moldovei de la 1816 arată clar că Panciu era la vremea respectivă un târg. Ori în 18 ani e greu să cred că se poate ridica un târg, fie el şi de 28 de liude(aproximativ 800 persoane). Este clar că vechimea Panciului este mai mare de 1798, dar nu cu foarte mult înainte sau după 1774.
Marea şansă a târgului Panciu au fost Regulamentele Organice din 1831-1832, un fel de Constituţie făcută de boierii români sub oblăduirea Rusiei. Era un nou început de modernizare a ţării. Principala prevedere a acestor Regulamente care interesează în cazul Panciului este aceea că devine reşedinţa Ocolului Zăbrăuţi, un fel de unitate administrativ-teritorială mai mică decât ţinutul de la acea vreme, în componenţa căreia intrau câteva localităţi subordonate unui centru administrativ. Ocolul era condus de un zapciu, care răspundea atât în faţa ispravnicului (în cazul ţinutului Putna în faţa starostelui) cât şi în faţa domnitorului. La început funcţiile sale se rezumau la strânsul birului sau a impozitelor datorate domniei, diferite atribuţii judecătoreşti asupra pricinilor mărunte şi asigurarea ordinii şi liniştii în ocol(atribuţii militare).
Aşadar, dacă la 1832 Panciului i se dă o asemenea poziţie, trebuie să căutăm motivele care au dus la aceasta. Un lucru nu apare din senin. O decizie de acest gen este dictată de mai multe considerente. Care ar fi acestea? În cazul de faţă nu poate fi vorba de o decizie pripită, luată în grabă ori cauzată de vreo exhibiţie a unuia sau a altuia. Ea are în spate raţiuni politice, economice, demografice, strategice, geografice. Reşedinţa unei unităţi administrativ teritoriale este o decizie care nu se ia la întâmplare. Să expunem aşadar stimate cititor o parte din motivele pe care noi le credem importante şi care, probabil, au stat la originea alegerii Panciului ca centru administrativ, ca un mic pol de putere al statului în teritoriu:
a)Criteriul geografic. Panciu este – şi aşa a fost din totdeauna – aşezat pe un deal care domină zona. Privindu-l dinspre câmpie, de la Tişiţa de exemplu, el se înalţă dintr-o dată, atrăgând atenţia, neputând trece neobservată zona lui plină de vii, la întretăierea mai multor rute:
- şoseaua Tişiţa – Soveja, care în vechime avea o variantă de ocolire pe la Satu Nou-albia Şuşiţei-Văleni-Repedea-Talapan-Varniţa şi mai departe spre Soveja. Drumul era folosit intens încă din vechime, căci mocanii treceau pe aici să comercializeze material lemnos şi produse animaliere- caş de oaie sau de vacă – cum se întâmplă şi astăzi – către centre mai importante: Focşani, Adjud sau Tecuci. Desigur că vindeau şi aici o parte dintre aceste produse. Apariţia mănăstirii “Dobromira” la Soveja, în 1646, clădită de domnitorul Ţării Româneşti, Matei Basarab, va impulsiona traficul în zonă, căci această aşezare monahală ajunge să deţină suprafeţe de vie la Cruce şi Ţifeşti. Acestea erau muncite de cei de aici prin învoieli cu mănăstirea. Drumul de variantă pomenit mai devreme era folosit doar când era necesară ocolirea pantelor abrupte ale dealului Panciului, poate din cauza greutăţii carelor, dar de ce nu? şi ca un veritabil “drum al hoţilor”;
-şoseaua Moviliţa –Panciu. Aceasta leagă Valea Zăbrăuţiului, adică satele Fitioneşti, Ciolăneşti, Ghimiceşti, Mănăstioara, schitul Moşinoaiele-fost metoh al Schitului Brazi- şi satele Trotuşanu, Moviliţa, Diocheţi şi Sperieţi de Panciu. Drumul se poate prelungi, trecând Caregna, spre Păuneşti, Angheleşti, Rugineşti, Copăceşti şi de aici, trecând Trotuşul, se ajunge la Adjud;
-şoseaua Haret – Panciu care uneşte Mărăşeştiul cu Panciu, scurtând astfel drumul spre Adjud;
-şoseaua Satu Nou-Ţifeşti, care se bifurcă în Ţifeşti, spre Bătineşti-Bizigheşti –actualul drum european E85 şi spre Clipiceşti-Ireşti-Vidra – şoseaua Vrancei. Continuarea drumului de la Ţifeşti trece apa Putnei la Găgeşti şi se bifurcă din nou, spre dreapta Şoseaua Vrancei, spre stânga spre Focşani sau Odobeşti.
Iată deci, pe scurt, că Panciu a fost binecuvântat de o serie de căi de comunicaţie bine aşezate. În vechime erau desigur anevoioase din toamnă şi până în primăvară, din cauză că nu erau pietruite sau astfaltate ca astăzi, dar au purtat paşii neguţătorilor din multe zone ale ţării, sau ale celor de aici spre lumea largă.
Apariţia drumurilor astfaltate prin anii 1960-1970, dar mai ales a căii ferate Mărăşeşti-Panciu la 1904 a însemnat conectarea definitivă, sigură şi durabilă a oraşului nostru cu lumea, asigurând fluenţa activităţilor economice şi nu numai.
Un singur lucru a dezavantajat zona până la începutul secolului XX – sursele de apă potabilă. Fiind aşezat pe un deal, Panciu a trebuit să se aprovizioneze cu apă din puţurile forate în valea micului pârâiaş Hăulita, insuficient de puternic pentru a sigura captarea lui. Râurile din zonă, respectiv Şuşiţa şi Zăbrăuţiul – altădată desigur cu un debit ceva mai mare – tot nu au rezolvat problema stringentă a apei, fiind dificil de cărat apă pentru necesităţile zilnice datorită pantelor anevoioase ale Panciului. Mai târziu, după extinderea suprafeţelor de vie era necesar ca aceasta să fie stropită cu substanţe chimice, problema apei a devenit şi mai acută.
b) Criteriul politic. Poate cea mai importantă dintre toate, voinţa politică a contat decisiv în ecuaţia alegerii Panciului ca centru administrativ. Foarte multe documente din perioada 1600-1832 atestă proprietăţile unor boieri, mănăstiri şi chiar proprietăţi domneşti în zonă. Prezenţa proprietăţii domneşti în zonă nu poate fi pusă la îndoială. Dacă începem cu documentul de la Petru Şchiopul din 1589 în care se amintesc “viile ce au fost domneşti” ne dăm seama de importanţa zonei. Tradiţia orală afirmă existenţa unor hrube domneşti chiar din vremea lui Ştefan cel Mare. Nu pare greu de crezut, dar încă nu s-a descoperit vreo dovadă palpabilă în sprijinul acestei afirmaţii.
Revenind la proprietăţile domneşti şi boiereşti, documentele atestă posesiunile lui Eustaţie Dabija – de loc se pare din Fitioneşti - domn al Moldovei în perioada 1661-1665, ale domnitorului fanariot Ioan Teodor Callimachi(1758-1761), ale marilor familii boiereşti Costin, Balş, Cantacuzino, Ruset, Catargiu, Sturdza.
Printre boierii mai mici, dar importanţi în zonă, amintim familia fostului staroste de Putna Drăguţu Bogdan(1600), ai cărui urmaşi aveau proprietăţi la Cruce, Moviliţa şi Câmpuri, familia Pruncu – al cărui cel mai de seamă reprezentant a fost Iordache Pruncu – fost ispravnic de Putna în mai multe rânduri în perioada 1842-1861, familia Bontaş şi familia Gâţă. Exemplele sunt mult mai numeroase dar nu dorim să plictisim cititorul.
Deasemenea mănăstirile Brazi, Soveja, Bogdana, Caşin, Moldoviţa, Suceviţa aveau în zonă suprafeţe de vie în special.
Aceste exemple, pe care le vom detalia în alt capitol, ne lămuresc destul de clar că prezenţa acestor mari proprietari a impus alegerea Panciului ca reşedinţă de ocol. Pe lângă suprafeţele de teren marii proprietari aveau conace, crame, pe care doreau să le ştie în siguranţă. Ei le vizitau cel puţin o dată pe an dacă nu erau din ţinutul Putnei, sau mult mai des dacă erau de aici sau îndeplineau diferite slujbe domneşti.
c)Criteriul demografic. E lesne de înţeles că un târg are nevoie de o populaţie destul de numeroasă şi relativ înstărită pentru a fi ales în postura de centru administrativ. Ridicarea la rangul de “municipiu” al unui oraş se face după criteriul demografic, vechime, putere economică, reprezentare instituţională. Asta implică apoi o mărire a taxelor şi impozitelor locale, potrivit noului statut, dări pe care o comunitate mică şi nedezvoltată nu le poate suporta.
Panciu nu putea fi deci o localitate foarte mică la 1832. Dacă admitem că s-a dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până la 1832 ar fi vreo 80 de ani, timp destul de suficient ridicării unei noi localităţi cu specific aparte, negustoresc. “Susţinut” de o parte şi de cealaltă de cele două localităţi Crucea, cu proprietari de teren din rândul marilor boieri, care aveau aici slujitori, Panciu se ridică destul de rapid, ajungând la 1816 la aproximativ 800 de locuitori(28 liude).
Aşadar Panciu s-a ridicat ca o aşezare importantă a zonei în mod gradual, dar destul de repede, dezvoltarea sa beneficiind de factorii expuşi mai devreme, dar şi de comerţul intens nu numai cu vin, dar şi cu produse meşteşugăreşti: produse finite din lemn, unelte, îmbrăcăminte, mirodenii etc.
Existenţa unui mare număr de meşteşugari cu ateliere proprii şi ucenici a impus o piaţă comercială liberă dar acerbă, dictată doar de preţ şi calitatea produselor. Apariţia şi aşezarea populaţiei evreieşti în zonă a impulsionat desigur dezvoltarea unui comerţ bine diversificat, dar a semănat şi germenii unor tensiuni politice dar mai ales interetnice care vor exploda în secolul XX. Acapararea treptată a comerţului, practicarea unor preţuri scăzute în mod forţat de către comunitatea evreiască a negustorilor şi liber-profesioniştilor, apariţia unui fel de “cartel” ca practica un monopol mai mult sau mai puţin evident, a dus la acumularea treptată dar solidă a unor nemulţumiri din partea comercianţilor români care au aderat la ideile Mişcării Legionare din secolul XX. Vrem ca cititorul să înţeleagă că acest conflict din zona Panciului nu a fost alimentat de la bun început de ura interetnică, rasială, ci a fost dictat din raţiuni economice, care au explodat din cauza înrăutăţirii nivelului de trai. Implicarea reprezentanţilor comunităţii evreieşti – devenită la un moment dat extrem de numeroasă – în politica locală a reprezentat “picătura care a umplut paharul”.
Vom detalia într-un capitol aparte situaţia expusă mai sus pentru ca cei ce citesc să înţeleagă clar şi obiectiv evenimentele regretabile dar la un moment dat justificabile, care s-au petrecut în zona Panciului.
Revenind la ideea de mai sus, apariţia unei noi localităţi în zona dintre Crucea de Jos şi Crucea de Sus de aproximativ 1 km², denumită la început “târgu de la Cruce” şi abia mai târziu “târgu Panciului” s-a petrecut pe fondul unor evenimente istorice interne şi internaţionale extrem de nefavorabile.
Dacă acceptăm ideea că noua aşezare s-a înfiinţat după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, adică după 1750, şi s-a dezvoltat treptat, astfel că la 1832 să fie ales centru administrativ, în răstimp de aproximativ 80 de ani s-au petrecut o serie de evenimente care au marcat decisiv istoria ţării Moldovei şi în general a tuturor teritoriilor locuite de români:
a) s-au perindat la conducerea ţării 21 de domnitori diferiţi, unii dintre ei domnind de mai multe ori, rezultând o medie aproximativă de patru ani pentru fiecare, dacă facem excepţie perioadele în care a fost “căimăcămie”(conducere provizorie asigurată de trei boieri) sau perioadele de ocupaţie militară rusă, austriacă, turcă sau eteristă. Trebuie să subliniem faptul că aceste dese schimbări în conducerea ţării au însemnat o instabilitate extremă, marcate de corupţie şi fiscalitate excesivă, care au făcut din Moldova o ţară foarte săracă economic dar şi uman;
b) războaiele ruso-austro-turce din anii 1768-1774, 1788-1792, 1806-1812 şi 1829, desfăşurate în cea mai mare parte pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti au însemnat distrugeri masive, pierderi de vieţi omeneşti şi de bunuri, jafuri şi rechiziţii sălbatice care au dus viaţa populaţiei româneşti la limita subzistenţei. Perioadele au fost dublate de ocupaţiile militare rusă(1769-1775, 1788-1892, 180-1812, 1828-1834), şi austriacă(1787-1791, 1789-1791). Armatele de ocupaţie au fost întreţinute sau au jefuit cu bună ştiinţă satele şi târgurile româneşti pentru a se aproviziona, dar au distrus şi clădiri publice şi particulare. Cele mai importante pierderi pentru Moldova au fost rapturile teritoriale din 1775(Bucovina –anexată de Imperiul Habsburgic) şi din 1812 (Basarabia – anexată de Imperiul Ţarist), prin care ţara pierdea mai mult de jumătate din teritoriu;
c) pe fondul deselor schimbări de domnie, a războaielor şi ocupaţiilor străine se strângea şi laţul asupririi la gâtul omului de rând. Fiscalitatea înrobitoare a domnilor, care, ştiind că stau puţini ani în scaunul de domnie, erau preocupaţi să strângă cât mai mulţi bani pentru a putea plăti un nou firman de învestitură, sau să se retragă în altă ţară pentru a trăi din averea acumulată, a dus la dispariţia a întregi sate de răzeşi sau la acapararea forţată a moşiilor acestora. Suita de “creditori” care venea cu domnul fanariot primea tot felul de slujbe din care să-şi recupereze banii, storcând la propriu populaţia de biruri.
Este deci clar pentru toată lumea că pe asemenea timpuri nu se putea înregistra un progres uman şi material care să ducă la dezvoltarea comunităţii;
d) cutremurul de pământ denumit “cel mare” de la 1802 a afectat grav
ţara, foarte multe comunităţi, în special urbane, au avut de suferit din această cauză. Între 1828-1829 are loc şi o mare epidemie de ciumă care cuprindea şi o parte importantă a Moldovei, secerând foarte multe vieţi.
Iată deci câţiva factori care au influenţat negativ dezvoltarea comunităţii păncene, perturbând o evoluţie calmă, firească. Printre puţinele schimbări în bine din perioada 1800-1832 remarcăm renaşterea schitului Brazi, înfiinţarea schitului Sf.Ioan şi cristalizarea târgului Panciu, ca entitate distinctă faţă de Crucea de Jos şi Crucea de Sus.







Crucea. Neicu.Satu Nou. Dumbrava.De ce ne numim astfel?

Numele localităţilor au conotaţii din cele mai variate. De la numele unor persoane, locuri, râuri, păduri, ocupaţii, toate au legătură cu oamenii sau evenimentele care s-au petrecut de-a lungul timpului. Nici zona noastră nu putea fi altfel.
Cum e şi firesc, începem cu cele două localităţi Crucea – de Jos şi de Sus – amintite documentar primele.
Fără îndoială numele lor vine de la o cruce, probabil o troiţă de mai mari dimensiuni, aşezată la o întretăiere de drumuri sau la un loc important. Existenţa ei nu poate fi pusă la îndoială, dar nici nu poate fi dovedită arheologic sau documentar. Vechimea acestei cruci “originare” – prima probabil dintr-un vechi şir – se pierde în negura veacurilor. Apariţia documentară a unei localităţi aici cu acest nume la 1589 atestă faptul că această cruce era binecunoscută, deci ea în sine a fost ridicată cu mult înainte de această dată, cel puţin cu 100 de ani, timp poate suficient pentru a deveni cunoscută. Posibil să fi fost mai veche de atât. Iar ca să devină cunoscută trebuie să fost impresionantă, diferită, trebuia să fi avut un caracter aparte, ca să rămână în amintirea multor generaţii. Ea a devenit astfel un punct de reper în viaţa locuitorilor din zona apropiată care i-au spus locului “la Cruce”, pentru că toţi erau familiarizaţi cu existenţa ei. Presupunem deci că ar fi fost din piatră, de mari dimensiuni, un punct de reper care nu putea trece neobservat.. O astfel de cruce nu putea fi ridicată întâmplător, de oricine. Posibil să fi avut legătură cu vreun eveniment din viaţa comunităţii, aşa cum noi, cei de astăzi, , ridicăm monumente în cinstea eroilor sau a unor personalităţi. Credem deci că a avut o dublă semnificaţie: aceea de monument şi de troiţă( ca cele de astăzi) ridicată pentru pomenirea eroilor căzuţi în vreo bătălie, ca semn de preţuire, dar şi ca loc în care se aprindeau lumânări şi se lăsau flori cerând de la Dumnezeu milostivire pentru sufletele celor căzuţi.
Dacă suntem de acord cu faptul că era un mare monument închinat eroilor zonei căzuţi în număr destul de ridicat în vreo bătălie desfăşurată undeva pe aproape, facem apel la cunoştinţele istorice. Vă propunem deci să facem un exerciţiu de imaginaţie dar pe baza unor întâmplări reale, dar şi a unor legende ale zonei.
Epoca lui Ştefan cel Mare. Toţi acceptăm legenda vestită a babei Vrâncioaia şi a feciorilor ei. Poate că şi alţi locuitori, chiar din zona noastră, au participat la oastea lui Ştefan cel Mare strânsă în pripă după înfrângerea de la Războieni şi au reuşit să alunge pe turci. Documentele vremii amintesc de existenţa în zona noastră a unui anume Straoa, fiul lui Petru Rugină, care este întemeietorul satului Străoani(Străoane). Petru Rugină, pe vremuri proprietar al arealului Văii Şuşiţei(astăzi localităţile Soveja, Câmpuri, Răcoasa, Străoane – poate chiar şi dealul Panciului) a existat în mod sigur, urmaşii săi, care au împărţit moştenirea părintelui lor, au trăit în vremea lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor lui. Nepoţii sau strănepoţii lui Petru Rugină, întemeietori de sate, au pomenit în documente descendenţa lor din acesta, cu ocazia actelor încheiate- donaţii, danii, vânzări. Este cazul când, la 1646, au vândut o parte din “moşia Sovejei” domnitorului Ţării Româneşti, Matei Basarab, pentru ca acesta să construiască aici mănăstirea “Dobromira”(Bună Pace), ce încă mai dăinuie şi astăzi.

Soarele Moldovei, Ştefan Muşat cel Mare

Straoa şi fraţii săi, probabil cu feciorii lor au participat la desele bătălii din vremea lui Ştefan cel Mare sau a urmaşilor lui –Bogdan al III-lea, Ştefăniţă, Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanu. Multe din bătăliile purtate de Ştefan cel Mare cu domnitorii Ţării Româneşti s-au desfăşurat aproape de Râmnicu –Sărat, pentru că domnul Moldovei vroia să aibă vecini şi prieteni care să-l susţină în lupta antiotomană.
Una dintre aceste bătălii s-a desfăşurat în primăvara anului 1471 la Soci, în ţinutul Bacău, aproape de zona Panciului. O altă bătălie grea s-a desfăşurat la 8 iulie 1481 la Râmnicu-Sărat, unde a murit portarul Sucevei, Şendrea, cumnatul domnitorului Ştefan.
Să presupunem că ajutorul dat de locuitorii putneni şi în special de cei din zona noastră nu a trecut neobservat. Aşa cum legenda aminteşte că feciorii babei Vrâncioaia au primit ca danie cei 7 munţi ai Vrancei, tot aşa, şi cei de aici au primit danii de la domnitor, s-au le-au fost întărite posesiunile vechi. E de ştiut că ţinutul Putnei a fost anexat la Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare, până atunci aparţinând Ţării Româneşti. Ori în cazul de faţă, atunci când se anexa un nou ţinut, el intra automat în proprietatea domnitorului, care la rândul său făcea danii anumite domenii unor oameni de vază din suita sa. În cazul de faţă probabil că lui Petru Rugină sau feciorilor săi li s-a dat Valea Şuşiţei, sau o parte din ea pentru aportul la campanile militare ale domnitorului. Eroilor morţi din această zonă li s-a ridicat un monument, o cruce, care să amintească urmaşilor sacrificial făcut. E posibil deci ca şi biserica de lemn din satul Străoane de Sus să fie ridicată tot de Ştefan cel Mare sau în vremea sa, aşa cum afirmă tradiţia orală. Ori domnitorul ridica biserici de obicei pentru a pomeni vreo izbândă în desele sale campanii militare.
Nu pare aşadar improbabilă construirea vestitelor hrube de pe dealurile Panciului în vremea marelui domnitor. Zona fiind favorabilă culturii viţei de vie, însuşi domnitorul posibil să fi avut aici vii, construind crame pentru depozitarea licorii. Documentul din 1589 spune clar că viile de la Cruce “au fost domneşti”, deci undeva cu mult timp în urmă, a existat aici un domeniu domnesc cu vii asemănător celor de la Hârlău, Cotnari etc.
Revenind la crucea ridicată probabil în timpul lui Ştefan Cel Mare, atât de iubit în Moldova ca nimeni altul, văzut ca părintele ţării chiar şi astăzi, după atâta vreme, ea ar fi reprezentat în ochii contemporanilor ei sau al urmaşilor lor un loc de veneraţie, de aducere aminte. Prezenţa posesiunilor domneşti aici făcea în mod cert ca domnitorul să le viziteze periodic. Ori vizita domnitorului strângea mari mase de oameni de prin satele învecinate, la vreo sfinţire de biserică sau la vreun parastas închinat eroilor căzuţi. Ori Ştefan cel Mare era – după cum lasă să se înţeleagă documentele vremii sau faptele sale, un om credincios, iubitor de astfel de evenimente. Deci prezenţa unui număr mare de oameni la o pomenire de acest fel la crucea respectivă a însemnat intrarea ei în istorie. Chiar dacă ea a dispărut, la fel ca şi contemporanii ei, denumirea “la Cruce” s-a perpetuat ajungând până astăzi.
Deşi cele expuse mai sus reprezintă un exerciţiu de imaginaţie al autorului, expus aici cu voia celor ce vor citi această carte, permiteţi deci unui umil supus al muzei Clio să găsească răspunsuri nedesluşite încă şi în acest mod, căci vechimea acestor evenimente face imposibilă aflarea adevărului curat. Nici despre Prometeu sau Hercule nu crede nimeni că au existat, dar ce mult ne plac istorisirile – reale sau nu – despre faptele lor minunate. Sunt oare legendele altora mai aproape de sufletul nostru decât legendele noastre, sau mai aproape de adevăr?
Cum nimic nu e cert în această privinţă, amintim părerile altor autori referitoare la această problemă. Constantin Bobulescu admite şi domnia sa că numele localităţii vine într-adevăr de la o cruce aşezată la întretăierea unor drumuri, dând numeroase exemple în acest sens , amintind şi părerile istoricului Nicolae Iorga care presupunea acelaşi lucru.
În lucrarea lor preotul Grigore T.Popescu şi cercetătorul Gion D. Ionescu afirmă că nu sunt de accord că localitatea ar fi o traducere din germanul Kreuzburg( târgul Crucii în traducere) – vestita, dar nedescoperita cetate a cavalerilor teutoni, care ar fi fost ridicată probabil în secolele XII-XIII în zona noastră după cum a lansat o ipoteză istoricul Ştefan Gorovei. Pare puţin probabil, dar cum nu sunt date care să infirme acest lucru cine poate şti cu certitudine?
Ca să rezumăm cele spuse până aici, denumirea satului Cruce vine în mod cert de la o mare cruce de piatră sau de lemn ridicată în perioada medievală, ca loc de pomenire şi de cinstire a eroilor zonei participanţi la vreo bătălie mai însemnată, după toate probabilităţile în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.
Denumirea satului Neicu rămâne şi pe mai departe neclară. Nu este sigur dacă este vreun antroponim(nume de persoană) sau toponim(nume de loc). Cum nici alţi autori care s-au ocupat de explicarea acestor nume din zona noastră nu ating această problemă, şi cum nici noi nu suntem specialişti în probleme de acest gen, ne ferim să facem afirmaţii fanteziste. În documente e pomenit prima oară sub forma “dealul Neicului” şi ni se pare că “Neicu” ar însemna “nene”, “unchi” - sub înţelesul de “frate mai mare”, adică “dealul fratelui mai mare”( dealul neicului – de la “neică” – în înţeles de “frate mai mare”). Este o ipoteză personală.
Satul dispărut Ursoiu( exista în prima jumătate a secolului al XIX-lea) are în mod cert o conotaţie aparte. Credem că ar proveni din “Ursu” – nume sau prenume de persoană, un personaj care ar fi stăpânit probabil la început această zonă. Astăzi, denumirea de “Ursu” apare ca nume de familie, însă în vechime el apărea şi ca prenume. Un caz mai cunoscut în documente este cel al lui “Ursu Vartic” – fost staroste de Putna la 1621 – dacă nu cumva el să fi fost cel care a deţinut moşia care mai târziu i-a purtat numele, şi/sau probabil urmaşii săi. Un alt indiciu important îl dă catagrafia de la 1774, unde la Crucea de Jos apare locuitorul “Năstasă sin Orsoe” adică Năstase fiul Ursoaiei, care era “slujitor de Focşeni”. Posibil să fi fost un localnic, deoarece, acelaşi recensământ fiscal aminteşte printre locuitorii din Crucea de Sus pe “baba Ursoae”, probabil mama celui pomenit mai devreme. E deci

posibil să fi fost mai înainte de 1774 mai mulţi locuitori cu acest nume, toţi trăgându-se dintr-un strămoş cu numele “Ursu” posesor al moşiei de la care a luat fiinţă mai târziu satul cu acelaşi nume.
Ori existenţa unui asemenea strămoş este atestată documentar de mai multe zapise. Numele lui era Ursu Gădin. El apare documetar menţionat pentru prima dată la 20 aprilie 1672 , când este printre răzeşii din Crucea de Jos care dau danie mitropolitului Teodosie al II-lea “locul ţintirimului unde au fost şi mai înainte biserică”, act întărit de aceeaşi răzeşi 10 ani mai tâziu, la 20 aprilie 1682, unde apare şi fiul lui, “Vasile sin Gădin”. Un document de la 27 noiembrie 1685 arată în mod clar că Ursu Gădin era posesor al unei părţi cel puţin din zona apropiată teritorial Ursoiului, în care se precizează că: “… partea din dumbravă din drumul ce merge la Săret şi este pi din gios de viile Ursului Gădin”. Pentru noi este clar aşadar că denumirea de “Ursoiu” a fostului sat vine aşadar de la numele acestui Ursu Gădin, posesor în vechime al unei părţi din moşia de aici.
În privinţa localităţii Satu Nou lucrurile sunt clare şi nu cred că este nevoie de explicaţii suplimentare. El este o “roire” a localităţii Crucea de Jos, locuitorii acesteia extinzându-se treptat, spre valea Şuşiţei. S-au aşezat desigur şi alţii de prin zonă(Ţifeşti, Sârbi), care au dobândit proprietăţi aici prin moşteniri sau căsătorii. Este cazul lui “Andrei ot Vităneşti” pomenit ca locuitor aici cu ocazia catagrafiei de la 1774. Acest an este şi cea mai veche menţiune documentară a Satului Nou.
Denumirea cătunului “Dumbrava” are în mod evident legătură cu o pădure, fiind un toponim des uzitat la români. Fără a face alte analogii cu localităţi asemănătoare ca denumire, vom încerca să explicăm denumirea aceasta pe baza elementelor care le avem din zona noastră. Mulţi se vor întreba: de ce Dumbrava şi de ce pădure, căci nu mai există astăzi nici o urmă de codru în tot dealul Panciului?
Existenţa unei păduri pe acest areal al dealului Panciu nu poate fi pusă la îndoială. E cert că în vechime suprafeţele de pădure acopereau mult mai mult din suprafaţa ţării decât în ziua de astăzi. Ca să lămurim cititorul facem apel din nou la documente.
La 3 martie 1661 “Istodie împreună cu fratele lui, Gheorghiţă, vând lui Ion Ologu două pogoane de pădure mare din Chicera” . La 17 ianuarie 1775 vornicul Iremia din Cucea de Sus vinde şi el “două pogoane de loc cu tufe”. În fine, documentul citat mai devreme, în care este amintit Ursu Gădin arată clar că drumul ce mergea la Siret era străjuit de “dumbravă”.
Adolf Căpăţână, în lucrarea domniei sale aminteşte că primii locuitori care s-au aşezat în arealul Panciului “luau fiecare câte o funie sau sfoară de pădure din nordul comunei Crucea de Jos, tăiau stejarii şi durau dughene şi case”, amintind cu acest prilej şi felul pădurii.
Părintele Constantin Bobulescu precizează deasemenea în lucrarea pe care a scris-o referitoare la localitatea noastră despre vizita părintelui Teodor Antohi la Panciu la 23 iulie 1918. Iată un fragment edificator din istorisirea acestuia:
“… iar luându-o la picior pe nesimţite am ajuns în pădurea Dumbrava Găvanilor, pe care şi pe ea o atinsese războiul. Numai era deasa dumbravă din timpurile bune când te îmbia cu umbra şi frumuseţea ei neîntrecută la un popas. Acum era un pâlc de copaci răzleţiţi, care-şi plângeau parcă văduvia lor”.
Cât de mare era pădurea de la Găvane la jumătatea secolului al XIX-lea ne lămureşte Ion Ionescu de la Brad : “Găvanele este proprietatea fraţilor Constantin şi Teodor Gâţă şi coprinde câte 450 de fălci de fiecare şi 525 fălci de pădure.” Pentru cei nefamiliarizaţi, o falce înseamnă 1,4 hectare, ceea ce înseamnă că pădurea avea aproape 737 de hectare, o suprafaţă destul de însemnată putem spune.
Iată stimate cititor că pe teritoriul Panciului au existat în vechime suprafeţe importante de pădure, care au dispărut treptat, fie de mâna omului, fie din cauza războiului cum s-a întâmplat cu pădurea de la Găvane. Ori trebiue să mai amintim că până la Primul Război Mondial, în arealul dintre Mărăşeşti-Panciu şi albia Şuşiţei a fost o mare pădure de stejar şi alte esenţe, vestita “pădure Răzoare”, distrusă de luptele purtate cu înverşunare în ceea ce avea să rămână în istorie ca “Bătălia de la Mărăşeşti”.
Toponimul “Dumbrava” vine deci de la o mică pădurice, un rest rămas dintr-o pădure mai mare, pe locul unde astăzi este o localitate ce-I poartă numele, cartier al oraşului Panciu.







Târgul Panciului. Un nume mai mult sau mai puţin controversat

Voi începe de această dată cu referirile altor autori vis-à-vis de numele localităţii în care trăiesc căci e necesar să lămurim definitiv această problemă.
Părintele Bobulescu nu aminteşte nimic în lucrarea domniei sale, Iorgu Iordan asemenea. Fostul primar al Panciului, Adolf Căpăţână, afirmă în lucrarea domniei sale că numele ar veni de la un zarzavagiu bulgar, Baicu Penciu, aşezat aici pe la 1730. Opinia sa a fost combătută – nu fără virulenţă – de istoricul Gheorghe Untaru, în lucrarea de doctorat a domniei sale “Istoricul podgoriei şi târgului Panciu” din 1977. Lucrarea, bine documentată până la un anumit punct, are totuşi lipsurile sale, căci este o “istorie a podgoriei”, dar nicidecum şi a târgului Panciu.
Cu toate acestea Gheorghe Untaru are dreptate în lucrarea sa, ştiinţific argumentată: existenţa acestui Baicu Penciu nu este atestată de nici un document.
Aşa cum am spus mai devreme, catagrafia de la 1774 nu aminteşte de târgul Panciului, dar asta nu înseamnă că el nu exista, cel puţin câteva case tot trebuie să fi fost. În documentul respectiv, întocmit de administraţia militară rusă de ocupaţie, la Crucea de Jos este amintit, printre locuitorii plătitori de bir, pe numitul “Andrei Pancioc” sau “Andrei Pancion”. Numele acestuia nu este scris foarte citeţ, fapt care face imposibilă stabilirea exactă a numelui acestuia. În chirilică el apare scris панчюк sau панчюн, şi fiind scris de mână nu e clară ultima literă. La prima vedere nu pare un nume românesc. Posibil însă ca, şi transcrierea numelui, aşa cum îl auzeau ruşii, să fi fost diferită de cum era în realitate, cum îl pronunţau românii. Greu de spus care e numele real.
Să facem puţină etimologie. Particula “panc” nu e românească şi nici latină. Ea pare mai degrabă slavă, din puţinele mele cunoştinţe ştiu că există o localitate în Serbia cu numele “Pancevo”.
În dicţionarul explicativ al limbii române –WebDex – ediţia online (foarte bun după părerea mea), particula “pânc” înseamnă “sezon”, “timp”, “vreme”.
Nu mi se pare însă că adevăratul nume ar fi “Pancion”. El sună oarecum nefiresc, pare forţat, românizat. Desigur că în vechime numele erau deseori mai nefireşti decât acum, însă a admite că “Pancion” ar fi un nume de familie e după părerea mea o pistă greşită.
Mi se pare mult mai firesc că numele adevărat ar fi “Pancioc”, explicat în acelaşi dicţionar online ca “papuci de casă”. Oricât de multe zâmbete s-ar isca în colţul gurii multora, mi se pare că numele Panciului vine de aici, chiar dacă ne place sau nu.
Numele multor persoane vin de la îndeletniciri sau ocupaţii ale oamenilor: cojocaru, olaru, chelaru, ciubotaru, dogaru, fieraru etc. Ori dacă acest Andrei, zis Pancioc tocmai de la îndeletnicirea lui de a face “papuci de casă”, ori particulă adăugată ca poreclă mai târziu, a existat, nu înseamnă că trebuie să ne dezicem de acest nume şi să acceptăm mai degrabă că numele de Panciu vine de la “Baicu Penciu”! Cel puţin acest Andrei Pancioc a existat, la fel urmaşii lui, se numeau la fel la începutul secolului al XIX-lea şi sunt prezenţi ca persoane importante în comunitatea răzeşilor din Crucea de Jos, fiind urmaşi din “bătrânul Moldovanu”, după cum arată un document din 24 iunie 1813. Ori mi se pare că tocmai acest document arată că ei erau de origine română, altfel nu putem să credem că ar fi fost posesori ai unei părţi de moşie dintr-un “bătrân”.
Aşadar opinia lui Gheorghe Untaru, puţin vehementă, cu tente naţionaliste, în stilul lucrărilor istorice din perioada comunistă, în care trebuia subliniat caracterul românesc al oricărei întâmplări, chiar cu riscul de a exagera, nu este nici pe departe prea exagerată. Singura greşeală pe care o face este cea a numelui, pe carel românizează complet făcândul-l direct “Panciu”. El menţionează un document din 6 martie 1760, în care apare numele lui “Panciu săpunar” spune domnia sa, pe numele adevărat Panciu Bacal, citând un document al Mănăstirii Râşca, aflat la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. Ori am văzut şi noi acest document şi nu e foarte clar numele, fie-i iertat domnului Untaru. Deasemenea, tot dânsul afirmă că acest Panciu a deschis prima dugheană pe proprietate răzăşească, în timp ce pe proprietatea mănăstirească prima a fost făcută de Vasile Zbughină. Din studierea atentă a lucrării domnului Untaru nu reiese clar de unde are aceste informaţii. Deasemenea el afirmă foarte clar că acest “Panciu Bacal” este una şi aceeaşi cu Andrei Panciu(sic!) din Catagrafia de la 1774, când de fapt nu are la bază decât o presupunere, dată fiind apropierea anilor când apare pomenit documentar numele de “Panciu”: 1760 şi 1774. Eu nu vreau să fac asemenea presupuneri, care pot fi reale, dar nu am dovada.
În rezumat al celor spuse până acum consider clar că numele de “Panciu” vine de la acest “Andrei Pancioc”, locuitor în Crucea de Jos la 1774, român de origine din “bătrânul Moldovanu” al Crucii de Jos. Transformarea treptată din “Pancioc” în “Panciu” deja nu mai este o problemă din punctul meu de vedere, atâta timp cât, chiar la 1825 numele localităţii noastre varia între “târgu de la Cruce” şi “târgu Panciului”.
E clar că familia aceasta a lui Andrei Pancioc s-a aşezat prima pe arealul viitor al Panciului, şi a durat afacera lor incipentă vreme de o generaţie-două cel puţin, altfel târgul nu-şi lua numele de la familia lor ci de la altcineva. Probabil că familia aceasta era una de notorietate, se bucura de un respect din partea celorlalte din Crucea de Jos şi desigur că şi dugheana sau dughenele lor, mici afaceri incipiente, au fost în peisajul de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX un punct de reper important, altfel nu rămâneau în conştiinţa comunităţii.
Aşezarea lor şi a altor familii într-o zonă favorabilă comerţului, alături de instituirea prin hrisov domnesc la 24 iunie şi 20 iulie a zilelor de iarmaroc de câte două zile fiecare, de către domnitorul Scarlat Calimahi la 18 iunie 1815, a dus treptat la cristalizarea unei localităţi, locuitorii din zonă nu se mai duceau “la târg” ci la “târgul de la Cruce” sau la “târgul Panciului”, devenit treptat o localitate, cu “târg permanent”, adică cu comerţ fluent, zilnic, cum mai târziu, după 1864, era zi de târg în fiecare zi, de la 15 septembrie până la 1 noiembrie. Astfel, din înţelesul de “târg” ca zi de cumpărături la iarmaroc, a devenit “localitate” cu flux comercial continuu, spre deosebire evidentă la un moment dat de satele din jur, cu ocupaţie majoritar agricolă.
Aşadar Panciu este o localitate apărută la îngemănarea veacurilor XVIII şi XIX, care până la 1832 s-a cristalizat treptat dar sigur într-un târg, dar a cărui dezvoltare urbană s-a produs după 1850. El nu se deosebea cu mult în această perioadă de comunele şi satele din jur decât prin regulile instituite de hrisoavele domneşti.
În cartea domnului Adolf Căpăţână a fost publicat un hrisov al târgului de la Mihail Grigore Sturdza din 22 martie 1840, prin care se amintesc alte două hrisoave, din 1823 şi 1828. Alte menţiuni despre un “aşezământ” mai vechi nu sunt pomenite de nici un alt autor, prin care să se fi stabilit nişte reguli între mănăstire şi locuitorii târgului privind plata bezmanului şi alte reglementări de ordin urbanistic. În concluzie nu pot să afirm decât că trebuie să acceptăm momentan ideea că acestea sunt documentele prin care s-au stabilit primele reguli moderne din viaţa localităţii noastre în ceea ce priveşte convieţuirea locuitorilor să, comerţul, plata chiriei locurilor luate de fiecare, trasarea uliţelor etc.


Mi-aş fi dorit să pot şti mult mai multe lucruri despre începuturile Panciului şi ale comunelor din jur. Din păcate trecerea timpului a făcut pierdute multe documente intersante cu privire la istoria din perioada acelor vremuri. Sunt convins că nu am epuizat toate materialele de arhivă, poate cine ştie, ediţia a doua a acestei cărţi – dacă va fi aşa ceva – va mai aduce lucruri noi pe altarul pe care se clădeşte prezentul de astăzi: nemurirea vremurilor trecute.